Dorinte

 

As vrea sa vii. Sa te cunosc. Sa te simt. Sa te inteleg. Sa te iubesc. As vrea sa ma vrei. Sa ma cunosti. Sa ma intelegi si sa ma iubesti. Sa ma vrei asa indragostita cum sunt, sa ma vrei asa imposibila cum sunt, sa ma vrei chiar si atunci cand sunt uricioasa si te cert ca m-ai suparat cu ceva. Sa ma vrei intreaga, mereu si pentu totdeauna.

As vrea sa ai grja de sufletul meu ca de cea mai delicata floare. As vrea sa am grija de inima ta ca de cel mai important lucru din viata mea. As vrea sa ma pot gandi la tine, sa am voie sa fac asta, zi de zi, ora de ora, minut de minut. Si tu sa stii ca esti in gandul meu, sa simti bataia inimii mele, sa vrei sa auzi glasul meu, sa ti se topeasca gandurile in marea mea de sperante.

As vrea sa ma privesti cu ochii complet deschisi, sa te apropii cu toata emotia posibila, sa tremuri la atingerea diafana a buzelor innebunite de dor, sa uiti ca mai exista altceva pe lume in afara de necuprinsa mea imbratisare. As vrea sa ma zapacesti din nou cu pasiunea ta involburata precum marea pe furtuna, cu toata forta ta atat de delicata cand esti langa mine, cu toata magia pe care o creezi intre noi, cu atat de multa tandrete incat inima sa nu mai poata suporta, sufletul sa fie coplesit, iar gandurile sa taca in sfarsit. As vrea sa-ti soptesc la ureche vorbe duioase, vorbe dulci, vorbe obraznice, vorbe atat de stiute si atat de dorite. Iar si iar.

As vrea sa facem lucruri impreuna. Sa ne plimbam de mana printr-un parc, printre copacii infloriti, sa mancam…. placinta cu varza intr-un restaurant, sa-mi canti muzica ta iar eu sa-ti citesc poeziile mele. Sa ma duci undeva departe, departe de oameni, de case, de strazi, sa ne coplesim cu iubirea noastra, sa ne alinam sufletele cu sperantele noastre, sa uitam viata asa cum e ea, si sa fim doar noi, doar noi doi.

As vrea….

Numai iubirea

Avea senzatia stranie ca este o pepita de aur ascunsa sub un strat de pamant. Ca este un obiect de valoare acoperit de praf si de nerecunoscut la prima vedere. Ca este o bijuterie superba cu divine pietre pretioase ascunsa printre gablonturi. Si nu este vorba despre suflet, despre Eu-l cel divin care sta ascuns sub camasa corpului material.
E vorba mai degraba de puterea si capacitatea de a iubi, de tandretea, si pasiunea pe care o putea oferi atunci cand iubea, atunci cand era indragostita, atunci cand sufletul ii era plin de el. Altfel, toate aceste comori raman ascunse, iar cel de alaturi e efectiv privat de toate. Oricat ar incerca sa fie cea care stia ca poate fi, daca nu exista samburele de iubire sublima, bine plantat acolo, nu au de unde creste ramurile pline de fructe dulci si aromate transpuse in vorbe de blandete si alint, florile superbe in zeci de culori stralucitoare ale privirilor scanteietoare de fiinta indragostita, radacinile adanci ale statorniciei si dorintei de a ramane vesnic in preajma celuilalt. Nu au de unde izvori parfumurile imbatatoare ale dorintei covarsitoare, nu poate rasari in fiecare zi surasul involuntar la amintirea chipului lui iubit. Nu poate creste mereu si mereu in noi legatura stransa a degetelor impletite, nu poate inverzi zilnic, la fel ca in fiecare primavara dorul cotropitor de el, cand lipseste si ii lipseste.
Poate pentru a avea toate astea el ar trebui doar sa sape putin, sa scuture praful sau sa aleaga comoara de restul lucrurilor fara de importanta. Dar, nu, comoara nu se lasa relevata oricui. Ea incepe sa straluceasca si sa se arate pe sine doar in prezenta lui, a celui ales, a sufletului pereche, pe care il identifica fara gres. De ce nu vine, de ce nu munceste pana la epuizare ca intr-o goana nebuna dupa aur, de ce nu e atras ca de un magnet, incercand sa ajunga la ea? Poate s-a ratacit, poate a confundat alte obiecte frumoase cu cel mai pretios dintre ele, poate a obosit si a renuntat, constient fiind ca nu o va gasi niciodata. Dar eu stiu ca pana la urma se vor intalni, intamplator sau nu, se vor recunoaste si nu se vor mai desparti nicicand. Si stralucirea sufletelor indragostite se va uni intr-un superb cantec de dragoste.