Ar fi trebuit…

Ar fi trebuit sa ma iubesti

Dar nu ai putut sa o faci

Desi stii cum, mi-ai aratat de-atatea ori

Dar tu ai preferat sa taci.

Ar fi trebuit sa ma adori

Si tu stii foarte bine cum

Ca am vazut asta in ochii tai

De-atatea ori, de parca-ar fi acum

Dar n-ai vrut sa aflu ca e asa nicicum.

Ar fi trebuit sa stii cat te iubesc

Si strigatul meu stins sa il auzi

Dar ai ales in alta parte sa privesti

Si ochii tai sa fie surzi.

Ai preferat poate sa uiti

Sa nu revii, sa nu traiesti

Si astfel dorul sa-l eviti

Si-ai reusit, din nou, sa ma uimesti.

Sfarsit

Vreau sa ma mai privesti odata
Sa ma privesti cu aceiasi ochi
Si sa ma las de dragoste purtata
Ca intr-un vis, ca intr-un joc.
Nimic sa nu mai aiba importanta
Doar inima ta sa o simt
Cum bate, chiar si la distanta
Iubirea mea sa ti-o trimit.
S-o vezi cum vine si te inconjoara
Cum te asteapta s-o asculti

S-o bagi in seama intr-o doara
Si iar apoi tu sa o uiti.
Dar sa-ti aduci aminte apoi iara
Cum ma iubesti si ma saruti
Mult mai frumos ca-ntaia oara
Mult mai senin ca alte dati.

Inima ta sa nu mai rabde
Departe de mine sa stea
Sa vina inapoi cu-ale ei soapte
Sa ma priveasca inc-o data ea sa vrea.
De parca-ar fi ultima oara
Si de atata dor cumplit
Dragostea ta la mine-n brate
Incet, in taina, s-a sfarsit.

Speranta

Sper. Sper sa ma poti iubi. Sper sa merit asta. Stiu ca nimeni nu merita sa fie iubit doar pentru ca iubeste la randul lui. Asta nu e un motiv de dragoste. Nu e o speranta. Oamenii iubesc din motive… obscure. Se indragostesc fara …logica. De multe ori de cine nu trebuie. Sunt eu cea de care te poti indragosti? Simti cat de plin de tine e sufletul meu? Poate prea plin. Poate prea gol. Gol care vrea sa fie umplut iar de tine. Mereu.

O sa te intorci, stiu asta. O sa vii din nou spre mine. O sa ma privesti in ochi. Iar eu o sa-ti mangai obrazul. Si o sa-mi trec mana prin parul tau. O sa si trag putin. O dulce razbunare ca m-ai facut sa astept. Sa sufar. Sa ma doara dorul de dragostea ta.

As vrea sa te opresti o clipa din fuga si alunecarea ta, sa citesti randurile mele. Stiu ca te gandesti la mine. Stiu ca iti e dor. Mai bine zis sper asta. Incerc sa ma conving ca e asa. Dar daca nu reusesc eu acum, sigur o sa o faci tu atunci. O sa ma las din nou convinsa ca ma iubesti. Chiar daca tu nu o spui. Chiar daca ma lasi doar sa simt, sa intuiesc, sa sper. O sa ma las convinsa ca ma vrei, ca ma simti, ca te pot innebuni. Ca nu o sa mai vrei sa pleci. Iar si iar. Ca nu o sa mai vrei sa astepti sa simti cum iti sarut sufletul si cum iti umplu gandurile cu sarutarile mele.

Sunt oglinda sufletului tau. Iar tu esti oglinda mea. Simti ce simt eu. Iar eu traiesc prin ce simti tu. Respir prin gandul tau. Privesc prin inima ta. Ma hranesc cu speranta mea. Speranta ca ma iubesti.

Indoiala

Nu cred ca trebuie sa va mai spun. Stiti deja ce am facut. Am scris si am sters. Am capul mare de ganduri, de indoieli, de vorbe spuse si nespuse, de cuvinte care ar fi trebuit sau nu sa fie rostite. Sunt complet derutata, scriu si sterg, aprob si dezaprob ce am facut, ma bucur ca am avut curajul necesar, dar imi pare rau ca a trebuit sa o fac.

Indoiala e starea cea mai rea dintre toate. Am facut bine ce am facut? Era momentul potrivit? Trebuia sa mai astept? Oare am gresit? Nu are nimeni raspunsul la intrebarile astea. Totul e aleator. Ai luat o decizie bazandu-te pe ce iti spun inima si creierul. Sau doar unul dintre ele. Cine face cea mai buna alegere de obicei? Mintea ar trebui sa fie mai capabila de decizii intelepte, pentru ca ea este sau trebuie sa fie inteleapta. Trebuie sa judece, sa rationeze sa aduca argumente si sa traga cele mai bune concluzii. Dar se baga in seama si inima, are si ea ceva de spus, are propriul ei rationament pe care nu ti-l poate explica, nu are alte metode decat sa te faca sa simti, sa te doara, sa curga lacrimi fierbinti, fara sa intelegi cu adevarat de ce. Curios e ca de cele mai multe ori, mintea si inima, gandurile si emotiile au pareri contrare. Cand inima iti spune…du-te, fa ceva, mintea te opreste, nuuuuuu, gresesti, stai sa ne mai gandim, poate este alta solutie. Insa, cand inima nu iti prea da ghes, si nu iti da imboldul necesar sa faci sau sa continui ceva, mintea fara doar si poate  incepe sa se tureze. Poate totusi era mai bine sa…., poate totusi daca ai face lucrul respectiv ar iesi bine in final, poate lucrurile s-ar rezolva, etc. Spiritul de contradictie al mintii este evident. Numai atunci cand iubesti, cand inima freamata cu adevarat, mintea nu mai are loc, e redusa la tacere. Cred ca de fapt renunta ea de buna voie, uimita de puterea inimii si a dragostei.

Atunci ce facem, pe cine ascultam. Am mai cere si o a treia opinie interioara, dar din pacate nu prea mai avem cui. Ar mai fi subconstientul, dar cu el nu poti avea un dialog, nici macar cum e cel avut cu inima ta, cu sufletul. Va avea si el un rol in decizia ta, dar va fi unul nestiut si neinteles. Ce-ti ramane de facut in conditiile astea? Te bazezi pe inspiratia de moment? Intrebi un prieten? Faci o analiza swot? Nu stiu. Voi cum procedati in astfel de momente?

Inchei tot cu un citat:

Sa te fereasca Dumenezeu de cei care au doar convingeri si nici o indoiala.

Tudor Octavian