Oamenii ploii

ploaia_40622400

Astăzi oamenii ploii m-au vizitat în van

Lacrimile lor nu m-au putut atinge

Ascunsă sub umbrela gândurilor vagi

Ne-am măsurat puterile. Şi am văzut că ninge.

Am ascultat avidă tot glasul fulgilor tăcuţi

Dar nu am înţeles străinele cuvinte

Veneau perechi strigându-şi visul efemer

Împreunându-şi mâinile a rugăminte.

Cu remuşcare am eliberat un gând

În încercarea de-a le aduce nemurirea

I-am strâns în braţe, s-au topit şi-am plâns

Un om al ploii am devenit şi eu simţindu-le iubirea.

 

Ai vrut…

aripi

Într-o zi ai vrut să-mi auzi lacrimile

Dar sclipirea din ochii mei te asurzise deja

Şi căderea lor s-a întâmplat în tăcere

Hrănind doar stelele din calea ta.

 

Într-o zi ai vrut să-mi cauţi gândurile

Din sărutul meu semnele cardinale le-ai pierdut însă iar

Neştiute au rămas plecările lor pe niciunde

Morişcă de vânt depăşind orice hotar.

 

Într-o zi ai vrut să-mi iei cu tine îmbrăţişarea

Dar braţele mele s-au topit în strângerea ta

Şi-n aripi fără de zbor s-au transformat de durere

Spre cer ar fi vrut să se înalţe, dar sunt grele de dor.

 

În altă zi ai vrut să-mi vezi iubirea

Dar se rătăcise în căutarea ta

Nevăzută a rămas, deghizată în suferinţă

Nimeni, niciodată n-o va mai vedea.

16 martie 2013

Întrebări fără răspuns

Ferestre deschise spre inimi visez

Parfum rătăcit izvorăşte din flori ce nu cresc

Suflete aprinse de dor mă înconjor

Mă întreabă unde s-ascunde al vieţii mele fior.

Eu nu le răspund, stau doar şi le privesc

Şi simt cum mă înalţ tot mai sus şi aripi îmi cresc

Urc pe o firavă rază de soare spre cer

Nu vreau să mă opresc până ajung la el.

Dar norii mă întreabă şi ei, de ce plâng

De ce lacrimi rotunde nu pot să alung

Şi vântul răzbate până în mine adânc

Stinse suspine în umbra sufletului eu strâng.

Te întreb şi eu, împreună cu noaptea grăiesc

Tu nu vezi stelele pe care cu dor le privesc?

Luna nu-ţi spune şi ţie aceleaşi uitate poveşti?

Şi te intreb, iar şi iar. Unde eşti?

 

Inso`mnia

Cu ce se poate corela insomnia?

Cu visul. Cu visul cu ochii larg deschisi.

Cu dorul. Cu acel dor mistuitor care iti arde sufletul.

Cu gandul. Cu gandul care macina adanc, si curge continuu in mintea nedumerita.

Cu speranta. Cu speranta profunda ca ziua de maine poate fi mai buna ca cea de azi si cu gandul ca doar azi conteaza de fapt.

Cu iubirea. Cu iubirea nespusa si nescrisa. Cu iubirea pastrata in adancul inimii mult timp dupa ce totul s-a sfarsit, sau cu mult timp inainte de a incepe.

Cu dorinta. Cu dorinta ravasitoare, ce curge ca o lava fierbinte din pieptul ca un vulcan aflat sub o uluitoare presiune.

Cu grija. Cu grija ca celor dragi sa le fie bine, sa nu sufere, sa nu-i doara nici corpul nici sufletul.

Cu tristetea.  E atat de trist sa fii trist.

Cu lacrimile. Cu lacrimile care sunt stoarse din suflet si uda perna.

Si cu multe altele.

Ma mai intreb de ce nu pot sa dorm… Cum as putea cand toate cele de mai sus sunt in mine, atat de prezente, atat de pregnante, cand toate isi cer dreptul la a exista, in mintea, sufletul si inima mea?

Voi dormiti?