Durerea unui gând

Am întâlnit cândva pe stradă un nestatornic gând

Ce îşi striga mergând durerea amarnic suspinând

Părea venit de nicăieri şi de niciunde în calea mea

M-am întrebat apoi adesea, aievea el era?

Mi-a sărutat uşor urechea, când ne-am întâlnit

Mi-a picurat în ea cuvinte oarbe, grele, de nerostit

L-am înţeles la început stingher, numai cu inima

Dar a pătruns apoi, adânc, în mintea mea.

Mi-a explicat din nou atunci mai clar durerea sa

Compătimit voia să fie pentru că tare suferea

Striga neîncetat în mine că amândoi suntem la fel

Că vrea să vadă cum eu sufăr împreună cu el.

Eu l-am crezut întâia dată şi m-a durut cumplit

Chemarea lui părea un ţipăt cum n-am mai auzit

N-am mai putut să fiu aceeaşi dupa întâlnirea lui

Am renunţat la fericire să plâng durerea lui.

Dar într-o zi am privit cerul, senin şi neclintit

Şi soarele ce strălucea feeric, departe, la zenit

Am ascultat liniştea serii şi greierii cântând

Şi am înteles în clipa aceea, că a fost doar un gând.

I-am zis atunci încet să plece de unde a venit

Că suferinţa lui e rece şi de nestăpânit

Că mintea mea se vrea senină ca cerul la apus

Şi inima să-mi fie plină de fericire. Şi s-a dus.

Aceasta a fost provocarea de luni pornita de la psi.

Doar in vis


Visez adanc in somnul prea lin

Traiesc ratacit intr-un vis divin

Sunt treaza dar parca visez tot ce simt

Dorm dar astept un cuvant de alint

O vorba, un gand, un suras mult dorit.

Nu stiu sa adorm fara gandul uitat

Nu pot sa visez ce nu-mi este dat

Inima da, poate spera mai mult

Dar mintea n-accepta sa ceara imprumut

Sa-si ceara iubirea, sa planga de dor

Refuza sa creada ca visul e zbor.

Doar sufletul e cel impaciuitor

Le stie pe toate, si accepta tot

Ce-i bine, ce-i rau… trecut, viitor

El crede in mine, crede in noi

Se umple de tine, respira in doi.

Si-n visul tau continuam sa exist

Si cu al meu vis nestiut s-ampletit

Eram impreuna acolo doar noi

Mereu impreuna, nicicand amandoi.

 

Indoiala

Nu cred ca trebuie sa va mai spun. Stiti deja ce am facut. Am scris si am sters. Am capul mare de ganduri, de indoieli, de vorbe spuse si nespuse, de cuvinte care ar fi trebuit sau nu sa fie rostite. Sunt complet derutata, scriu si sterg, aprob si dezaprob ce am facut, ma bucur ca am avut curajul necesar, dar imi pare rau ca a trebuit sa o fac.

Indoiala e starea cea mai rea dintre toate. Am facut bine ce am facut? Era momentul potrivit? Trebuia sa mai astept? Oare am gresit? Nu are nimeni raspunsul la intrebarile astea. Totul e aleator. Ai luat o decizie bazandu-te pe ce iti spun inima si creierul. Sau doar unul dintre ele. Cine face cea mai buna alegere de obicei? Mintea ar trebui sa fie mai capabila de decizii intelepte, pentru ca ea este sau trebuie sa fie inteleapta. Trebuie sa judece, sa rationeze sa aduca argumente si sa traga cele mai bune concluzii. Dar se baga in seama si inima, are si ea ceva de spus, are propriul ei rationament pe care nu ti-l poate explica, nu are alte metode decat sa te faca sa simti, sa te doara, sa curga lacrimi fierbinti, fara sa intelegi cu adevarat de ce. Curios e ca de cele mai multe ori, mintea si inima, gandurile si emotiile au pareri contrare. Cand inima iti spune…du-te, fa ceva, mintea te opreste, nuuuuuu, gresesti, stai sa ne mai gandim, poate este alta solutie. Insa, cand inima nu iti prea da ghes, si nu iti da imboldul necesar sa faci sau sa continui ceva, mintea fara doar si poate  incepe sa se tureze. Poate totusi era mai bine sa…., poate totusi daca ai face lucrul respectiv ar iesi bine in final, poate lucrurile s-ar rezolva, etc. Spiritul de contradictie al mintii este evident. Numai atunci cand iubesti, cand inima freamata cu adevarat, mintea nu mai are loc, e redusa la tacere. Cred ca de fapt renunta ea de buna voie, uimita de puterea inimii si a dragostei.

Atunci ce facem, pe cine ascultam. Am mai cere si o a treia opinie interioara, dar din pacate nu prea mai avem cui. Ar mai fi subconstientul, dar cu el nu poti avea un dialog, nici macar cum e cel avut cu inima ta, cu sufletul. Va avea si el un rol in decizia ta, dar va fi unul nestiut si neinteles. Ce-ti ramane de facut in conditiile astea? Te bazezi pe inspiratia de moment? Intrebi un prieten? Faci o analiza swot? Nu stiu. Voi cum procedati in astfel de momente?

Inchei tot cu un citat:

Sa te fereasca Dumenezeu de cei care au doar convingeri si nici o indoiala.

Tudor Octavian

Gandurile

Vin fara incetare. Nu se opresc nicicand. Noaptea se transforma in vise. Colorate, animate, schimbatoare, pline de intelesuri ascunse. Nu renunta niciodata sa ne umple mintea, sa ne oblige sa le dam sens si fiinta, sa le facem sa devina reale, sa le exprimam in cuvinte sau sa le transformam in fapte.

De multe ori sunt triste, ingrijorate, intrebatoare, poate chiar tematoare, alta data senine si pline de satisfactie, sau emotionate si iubitoare. Ele se hranesc cu tot ceea ce am fost, suntem sau nu. Cu tot ce am vrea sa fim. Cu tot ce am vrea sa avem, sa atingem, sa ajungem. Cateodata privesc in urma… spre trecut, analizeaza cele intamplate, trag concluzii, poate si invataminte. Alte dati incearca sa anticipeze viitorul. Il planifica, da, pot fi foarte organizate, sau doar estimeaza variantele posibile, le apreciaza, si incearca sa le imagineze.

O parte din ele traiesc mai in adanc. In subconstient. Ele nu se lasa relevate, decat accidental, sau cand considera ca e momentul. Poate sunt doar niste vise, poate sunt reale, nu stim nicodata cu precizie. Dar pot avea o importanta majora in momente critice, pot sa ne sugereze ceva, aparent neimportant, aparent imposibil, dar care ne poate salva.

Poate nu stiti ce putere pot avea. Se spune ca daca acelasi gand se repeta de multe ori va deveni fara doar si poate realitate. Trebuie doar sa il ascultam, sa ii dam crezare, sa ii dam valoare. Si el va face totul apoi. Aseaza lucrurile in ordine, noi nu trebuie decat sa urmam pasii trasati deja dinainte.

Mai exista o clasificare a lor, in pozitive si negative. Poate cea mai importanta dintre ele. E posibil sa nu aiba nici o importanta ce anume gandim, daca gandim pozitiv. Daca putem extrage din tot ce ne inconjoara partea buna, daca reusim sa dam deoparte toate acele defecte atat de omenesti, rautatea, invidia, supararea.  Hai sa nu lasam gandurile sa ne umple mintea cu ce vor ele, sa le strunim, sa le punem la treaba, si sa profitam maxim de ajutorul lor. Va doresc sa ganditi bine.