Drumul vieţii

alee_in_parc

Ne plânge drumul grăbita trecere sub cer?

Amuţeşte câmpul lăsat în urmă, gând stingher?

Ne ating cu dorul norii prea înalţi?

Sau ne uită viaţa mult prea însetaţi?

 

Ne mai vrea pădurea, verde iar să respirăm prin ea?

Mai visează floarea să ne umple ochii, prea orbiţi deja?

Coboară cerul, umerii să ni-i cuprindă?

Sau ne şterge pământul umila amprentă?

 

Ne aşteaptă ploaia, destinul stropilor să-l împlinim?

Ne provoacă vântul, tropotul să i-l strunim?

Ne caută în noapte visul, să se înfăptuiască-n noi?

Nu, prea trecători noi suntem, şi prea plini de nevoi.

Săracă inima mea… continuare

Săracă privirea mea

Sa-nchis zarea pentru ea

Soarele-i de nori umbrit

Sufletul s-a înzăpezit.

Şi-a rămas blocat în dor

Fără cânt şi fără zbor

Sania-i trasă de cai

S-a împotmolit şi vai

Nu ajunge nicăieri

S-a pierdut uitată-n ieri

Azi poate că va veni

Mâine nu ştiu ce va fi.

 

Săracă dragostea mea

A zărit-o cineva?

Au spălat-o ploile

Au purtat-o văile

Şi-a ajuns mult prea departe

S-a rătăcit într-o noapte

Pe cărări de brumă pline

Urma-i s-a topit în mine.

Gânduri răvăşite

Îmi place să stau trează noaptea târziu. Uneori. Vinerea în special. Acum de exemplu. E ora 1.40 si nu dorm. E linişte totală. O linişte de mormânt aş putea spune, dar nu-mi place cum sună. Aşa că e doar linişte. Şi îmi place să o ascult. Îmi mai place şi să fiu singură într-o astfel de noapte. E singurătatea mea, numai a mea, şi pot face ce vreau eu cu ea. Nu ca în restul timpului. Pot citi, pot scrie, îmi pot asculta gândurile, mai liniştite decât de obicei, într-o asemenea noapte liniştită. Nu îmi pun nici măcar muzică, m-ar deturna de la a mă simţi şi gândi pe mine. Te poţi şi simţi şi gândi în acelaşi timp? Nu ştiu. Nu cred. Cred că mai degrabă alternez. Şi ceea ce simt îmi provoacă gândurile să tragă de mine să ies din visare, iar gândurile, odata avute, mă fac să reintru în reverie. Şi să reîncep să mă simt, să mă percep, aşa cum sunt. Dar am oare curajul să mă privesc în ochi? Cu ochii larg deschişi. Să mă privesc doar, ca într-o oglindă fermecată, care să-mi spună adevărul… nu că sunt cea mai frumoasă din ţară, asta deja ştiu, ci să mă arate aşa cum sunt, să nu mă mintă, aşa cum fac eu de obicei cu mine însămi. Şi eu să mă recunosc. Să zic un DAAAA, plin de convingere, asta sunt eu, bună sau rea, nu contează, sunt cum sunt şi atât. Nimic nu e bun şi nimic nu e rău. Decât în comparaţie cu acele cutume ale societăţii în care trăim. Iar eu nu vreau să mă compar. Oricum, aş ieşi destul de prost din orice astfel de comparaţie. Aşa că îmi convine ideea. Să fiu doar eu, să trec dincolo de trup, de aspectul fizic, de capacităţile mentale, de experienţa dobândită, de catralioanele de chestii învăţate, memorate, asimilate, să mă dezbrac ca pe o ceapă, de toate foile care mă acoperă, mă ascund, mă încarcerează şi să ies în lumină. Miez. Esenţă. Atât să fiu.

Gata, am bătut destul câmpii, batuţi şi aşa de ploi şi vânt, nu ştiu cu ce mi-au greşit în noaptea asta.

Sper ca voi să dormiţi şi să visaţi frumos.

Mi-e toamnă…

 

Mi-e dorul sus pierdut pe căi uitate

Mi-e gandul vis călcat de urmele toate

Sunt pasare, mi-e zborul în suflet fierbinte

Sunt nor, şi ploaia imi curge în roi de cuvinte.

 

Plânsul imi râde pe faţă şi-mi cânta

Cântec străvechi despre bravii eroi căzuţi în luptă

Mi-e inima zbucium şi somnul cuminte

Mi-e noapte în suflet, dar ziuă în minte.

 

Mă umple de tine, nebun, gând haotic

Mă leagă cu fire de vers nestatornic

Mă ţese şi-n dor împletit mă transformă

Mă coase în a sufletului tău uniformă.

 

Sărut aplecat mi se asează pe frunte

Harfe îmi picura-n vis mângâieri nerostite

Mi-e dorul de vânt presărat prin colinde

Mi-e toamna ascunsă în gând şi în minte.