Evoluăm sau nu

scara_spre_cer[1]

Privesc oamenii în ochi. Unii ma privesc la randul lor atunci când stăm de vorbă, alţii evită interacţiunea directă a ochilor noştri privind în oricare altă parte. Se spune că cei care evită privirea directă spre celălalt au ceva de ascuns, nu sunt persoane sincere, dar eu cred că nu e doar atât sau nu e deloc aşa. Suntem la fel dar atât de diferiţi. Orice generalizare mi se pare de prost gust, de fapt fiecare dintre noi având propriile motivaţii pentru gesturile, modul de comportare sau atitudinile abordate. Avem mecanisme de reglaj atât de fine şi delicate, trăiri interioare atât de complexe, aspiraţii atât de intime, dar toate pe fondul unei construcţii similare. Mă fascinează asemănările noastre atât de diferite.

De multe ori mi-am dorit să fiu pentru o clipă cel care trece pe lângă mine pe stradă. Să simt ce simte el, sau mai bine zis cum simte el, să văd lumea privită prin ochii, mintea şi inima lui, aceasta fiind de fapt realitatea lui, numai şi numai a lui. Niciunul dintre noi nu vede lucrurile identic cu celălalt. Fiecare dintre noi avem propria viziune asupra a tot ce ne înconjoară. Ne construim de mici, cărămidă cu cărămidă, cu ajutorul părinţilor, a învăţătorilor, a mediului şi anturajului personal, a societăţii cu regulile şi constrângerile ei, dar totul pe o fundaţie deja existentă, aceea determinată de gene, de locul şi momentul naşterii şi poate chiar şi de o karmă dacă ar fi să credem în reîncarnare.

Încerc de multe ori să-mi aduc aminte de realitatea mea de acum 10 ani de exemplu. Dar nu o mai pot vedea cu claritate, pentru că ochii mei s-au schimbat, pentru că eu m-am schimbat. Acum e doar o senzaţie, ca acea de deja vu, parcă am trăit şi am simţit cândva într-un anume fel, dar cum era, cu precizie, nu mai pot spune. Nu vorbesc aici despre amintiri, despre memoria celor întâmplate, ci despre percepţia mea de atunci. Aş vrea să pot să văd din nou cu ochii  de acum 20 de ani, apoi de acum 10 ani şi poate aşa aş reuşi să stabilesc un trend şi să-mi pot imagina cum voi vedea lumea şi viaţa peste alţii 10. Deşi nu cred că evoluţia este egală şi constantă. Depinde de încercările la care ne supune viaţa, de evoluţia per ansamblu a omenirii pe anumite perioade de timp, de vârstă şi experienţa de viaţă şi de multe altele.

Cred că evoluăm de fapt în salturi şi nici acestea egale. Vin momente care ne zdruncină din temelii şi ne obligă să ne schimbăm. Propria noastră voinţă cred că are o mult prea mică importanţă la acest nivel. Sunt forţe exterioare nouă care uneori au rolul de a ne smulge din amorţire şi ne trezim dintr-odată săltaţi pe o nouă treaptă de a cărei existenţă nici nu ştiam. Vedem brusc lumea dintr-o altă perspectivă. Dintr-un alt unghi. Linia orizontului e parcă mai departe cu cât suntem mai sus. Şi profunzimea e alta. Şi vine un moment în care începem să ne dorim. Căutăm ceva fără să ştim cu precizie ce anume. Dacă mai e încă o treaptă? Dacă e de fapt o scară fără sfârşit pe care am putea să tot urcăm? Începem să citim mai mult, ne întrebăm mai mult, ne dorim căi şi metode pentru a creşte. Iar viaţa ne oferă noi oportunităţi. Nu, nu ne micşorează treptele să urcăm mai uşor ci ne supune unor provocări din ce în ce mai dificile. Încercările devin mai grele, pentru că da, Dumnezeu îţi dă atât cât poţi duce. Iar noi ducem mai mult, pentru că am mai crescut un pic. Apar mici revelaţii care fac ca totul să aibă sens, un nou sens, iar provocările depăşite devin bătălii câştigate, pentru că tot ce nu ne omoară ne întăreşte cu adevărat.

O nouă treaptă, o nouă perspectivă, un nou orizont care ne atrage ca un magnet. Noi provocări, un nou salt. Şi cercul devine fără sfârşit…

Merită să ne dorim? Sau e mai bine să lăsăm totul să vină de la sine, atât cât e să vină… Sau poate nu avem încotro, sunt forţe care dincolo de noi ne obligă să creştem, ne obligă chiar să ne dorim asta. Sunt doar nişte întrebări, doar nişte supoziţii, nu am nici un fel de certitudine că cele de mai sus reprezintă legi care ar putea fi demonstrate în vreun fel, dar simt că nu sunt departe de adevăr. Dar care adevăr… 🙂

Îmi plac oamenii

Îmi plac oamenii rotunzi

Ovali, pătraţi sau de viaţă flămânzi

Îmi plac cei în unghi drept sau ascuţit

Sau chiar obtuz sau alungit.

Îmi plac oamenii mirosind a sublim

Dar şi anemic, chiar infim

A muncă ridicată la pătrat

Sau a odihnă în a inimii palat.

Îmi plac oameni cu gust de iubit

Sau cu aromă tare de urât

Cu vicii, doruri şi nevoi

Cu mari speranţe ascunse în doi.

Îmi plac oamenii gând, oamenii vis

Oamenii vorbă, oameni scris

Oamenii toamnă în târziu decor

Oamenii frunză, oameni vânt şi oameni zbor.

Îmi plac şi oameni fără de ecou

Cu stinse voci în stins cavou

Şi oameni umbră în soare luminaţi

Ce dincolo de sânge îmi sunt fraţi.

Îmi plac oamenii pâine şi oamenii grâu

Oameni păduri şi oameni râu

Oameni furtună, oameni ploi

Doar pentru sufletul din voi.

Aceasta a fost psi luneala înscrisă de mine în tabelul lui psi.

Şcoala vieţii

scoala123

Chimia vieţii în şcoală n-am aflat-o

Nici fizica luminii nu ne-a pătruns adânc

Am învăţat să dăm cifre valorii

Şi matematica averii să ni se adune în gând.

Gramtica iubirii ne este neînţeleasă

Anatomia urii am desluşit-o întâi

Trăim cu televiziunea în incultură

Cu manelismul în concubinaj murim.

Prin geografia vieţii neîmplinite

Prea singuri zilele călătorim

Istorie măcar de-am înţelege

Oameni am deveni, deşi deja suntem.

Oameni


Sunt sau au fost tot felul de oameni in viata noastra. Sunt oameni cu care doar ne-am intersectat, fara sa avem vreun contact direct cu ei, sunt oameni cu care am avut de-a face, dar nu ne-au impresionat in vreun fel, uitand de ei destul de repede dupa ce nu i-am mai revazut, si mai sunt sunt si oameni pe care i-am cunoscut mai putin sau mai mult dar care ne-au lasat urme adanci, bune sau rele.

Cred ca despre acestia din urma merita sa vorbim cel mai mult. Si nu neaparat despre cei care ne-au afectat vietile in rau, despre aceia chiar nu merita sa vorbim deloc, trebuie doar sa-i uitam, definitiv. Raman doar oamenii care nu au intrat in viata noastra degeaba, probabil ca au avut un rol, un scop, mult mai important decat poate ne dam noi seama. Ei sunt cei care ne-au fost modele cand eram copii si poate si mai tarziu, ei sunt cei de la care am invatat ca a fi OM e cel mai important lucru din toate, ei sunt cei de la care am aflat cum putem sa fim mai fericiti, ei sunt cei care ne-au marcat poate existenta.

Nici ei nu erau perfecti, cum nu este nimeni de fapt, cu siguranta aveau si ei defecte, dar pentru noi, vis-à-vis de noi, erau ceea ce trebuia in acel moment, atunci cand i-am cunoscut, au picat la momentul potrivit, cand noi poate aveam nevoie de un mentor sau pur si simplu de un sprijin, moral, emotional sau poate chiar material. Poate pentru altii acea persoana nu a reprezentat nimic, poate in fata lor era doar un om obisnuit, pentru ca  nu toti avem aceleasi nevoi, nu toti avem aceleasi afinitati, nu toti rezonam la aceeasi vibratie.

Mai este acea persoana in viata voastra acum? Mai mult ca sigur ca nu. Astfel de oameni, astfel de intalniri, astfel de intamplari nu dureaza o viata, vin si trec, numai ca noi iesim schimbati din aceasta intersectie, mai maturi, mai hotarati, mai bine echipati pentru viata.

Cateodata poti fi atat de marcat de etapa aceea din viata ta, incat sa ajungi sa te intrebi daca a fost un mare noroc ca l-ai intalnit… sau un mare ghinion. Noroc am vorbit pana acum de ce ar fi fost, dar ghinion…? Ei bine da, dupa ce ai cunoscut un astfel de om niciunul din cei pe care ii vei mai cunoaste dupa aceea nu se va mai putea ridica la acel nivel. Asta ti-ar putea afecta oarecum viata, judecata, aprecierea celorlalti, care sunt si ei oameni, au calitati, si nu au nici o vina ca sunt comparati in mintea ta cu cineva care are un loc uimitor de sus  acolo.

Putem iesi de sub influenta unor astfel de oameni? Eu cred ca nu, ne va urmari imaginea lor toata viata, vom dori sa mai fim in compania lor, sa le simtim prezenta de acolo de unde sunt ei. Nu e vorba de dragoste, cred ca nu am fost indragostiti de ei niciodata, ci este un soi de dependenta, de nevoie de a ne simti sprijiniti si protejati de cineva caruia noi ii acordam niste merite cu totul speciale.

Avem nevoie de un astfel de om in viata noastra, iar eu una sunt fericita ca l-am cunoscut. Deocamdata cel putin.