Timpul ploii

ploua in inimi

Azi m-a durut secunda care trece

Prea densă

Prea adâncă

Şi prea rece

Ochii au vrut să plângă

I-am lăsat

Buzele au tăcut

Nimic n-au întrebat.

Ploaia a umplut ora de afară

Prea densă

Prea adâncă

Şi amară

Norii au vrut să plângă

I-am lăsat

În suflet să-mi pătrundă

Fără de păcat.

Răbojul inimii a strâns cuvinte

Prea multe

Prea tăcute

Fără minte

De le-ar rosti pe toate

Într-o seară

Ar tot ploua, necontenit

Iar timpul, ar cere să moară.

Plouă

2093

Plouă ca-n adânc

Nori cresc din pământ

Soarele-i pierdut

Picioare de lut.

Plouă ca-n pustiu

Mâine mai e viu?

Sau s-a înecat

Azi pe înserat?

Plouă în surdină

Ochi-mi sunt de vină

Lacrimi au ţinut

Să plângă n-au vrut.

Plouă definit

Peste un  infinit

Suflete tresar

Clipa s-a dus iar.

Plouă în cuvinte

De aducereaminte

Inimi a cuprins

Dorul a învins.

Plouă peste zei

Cu parfum de tei

Plouă cu mirări

Peste întrebări

Plouă diferit

Lumea… s-a topit…

Ninge iarăşi

ninge

Şi iată ninge iarăşi, fără de început şi fără de sfârşit

Sufletu-mi ce tânjeşte după verde e alb şi pustiit

Luminile oraşului-mi deschid alene ochii goi

Ce nu mai vor să doarmă în noaptea fulgilor ce cad în noi.

 

Coboară fără de pată, peste câmpii, a lunii îngeri inocenţi

Devin imaculată oştire a iernii tale, care inima-mi îngheţi

Nu te mai vreau la mine-n suflet, tu candidă şi rece nea

Ce-mi umpli cu otrava albă, durerea, dar şi fericirea.

Gânduri răvăşite

Îmi place să stau trează noaptea târziu. Uneori. Vinerea în special. Acum de exemplu. E ora 1.40 si nu dorm. E linişte totală. O linişte de mormânt aş putea spune, dar nu-mi place cum sună. Aşa că e doar linişte. Şi îmi place să o ascult. Îmi mai place şi să fiu singură într-o astfel de noapte. E singurătatea mea, numai a mea, şi pot face ce vreau eu cu ea. Nu ca în restul timpului. Pot citi, pot scrie, îmi pot asculta gândurile, mai liniştite decât de obicei, într-o asemenea noapte liniştită. Nu îmi pun nici măcar muzică, m-ar deturna de la a mă simţi şi gândi pe mine. Te poţi şi simţi şi gândi în acelaşi timp? Nu ştiu. Nu cred. Cred că mai degrabă alternez. Şi ceea ce simt îmi provoacă gândurile să tragă de mine să ies din visare, iar gândurile, odata avute, mă fac să reintru în reverie. Şi să reîncep să mă simt, să mă percep, aşa cum sunt. Dar am oare curajul să mă privesc în ochi? Cu ochii larg deschişi. Să mă privesc doar, ca într-o oglindă fermecată, care să-mi spună adevărul… nu că sunt cea mai frumoasă din ţară, asta deja ştiu, ci să mă arate aşa cum sunt, să nu mă mintă, aşa cum fac eu de obicei cu mine însămi. Şi eu să mă recunosc. Să zic un DAAAA, plin de convingere, asta sunt eu, bună sau rea, nu contează, sunt cum sunt şi atât. Nimic nu e bun şi nimic nu e rău. Decât în comparaţie cu acele cutume ale societăţii în care trăim. Iar eu nu vreau să mă compar. Oricum, aş ieşi destul de prost din orice astfel de comparaţie. Aşa că îmi convine ideea. Să fiu doar eu, să trec dincolo de trup, de aspectul fizic, de capacităţile mentale, de experienţa dobândită, de catralioanele de chestii învăţate, memorate, asimilate, să mă dezbrac ca pe o ceapă, de toate foile care mă acoperă, mă ascund, mă încarcerează şi să ies în lumină. Miez. Esenţă. Atât să fiu.

Gata, am bătut destul câmpii, batuţi şi aşa de ploi şi vânt, nu ştiu cu ce mi-au greşit în noaptea asta.

Sper ca voi să dormiţi şi să visaţi frumos.