Poezie de toamnă

Se adună norii

Pe cer şi prin gând

Se adună norii

Umbre pe pământ.

 

Se coboară cerul

Umerii ne strâng

Se coboară cerul

Nu-i rai pe pământ.

 

Cade-o picătură

Pe pleoape murind

Cade-o picătuă

Ritmuri suspinând.

 

Se aude vântul

Zmeie înălţând

Se mişcă cuvântul

Doruri pe pământ.

 

Destin

20090204002840_img_2417_22211800

Amar destin al unei picături de ploaie

Născută dintr-un fulger ce a înnobilat un nor

În zbuciumul de vânt formând sumbre șiroaie

Spălând plânsul pământ cu vrerea lor.

 

Hoinar destin al unei pale de vânt

Împreunare de fierbinte dor cu prea rece iubire

Briză a mării adânc atrasă de pământ

Devină uragan, al hergheliei aerului dezrobire.

 

Prea trist destin al unui strop de apă

Plutind pe-un lac în negura cea plină

Captivă-n strat de nor căzut de pe a muntelui pleoapă

Orbire să ne dea, iubirea să ne fie iar străină.

4 aprilie 2013

S-a dus vara

Și iată că vara s-a dus

Mândrul soare nu mai stă mult, acolo sus

Va străluci iarăși, încet, timid

Frunzele triste arămind.

 

Visul de toamnă se trezește iar

Cu vântul care mi se joacă-n păr

Cu verdele ce-n roșu, galben se transformă

Și puștii îmbrăcati în uniformă.

 

Ploaia din nou va curge liniștit

Cu lacrimi … picături de infinit

Din suflet ele se vor stoarce

Tristețea nu se mai întoarce.

 

O frunză mică vrea să mai ramână

E poate tânără, are abia vreo lună

Dar este singură, acolo legănată-n vânt

Si sigur va cădea și ea curând.

 

Și pământ reavăn ea va deveni

O alta frunză dulce va hrăni

Și viața sens iarăși va căpăta

O noua șansă blândă să ne dea.

 

Provocarea de luni… torid


Iulie a inceput torid. Caldura excesiva a pus stapanire pe tot. Nimic si nimeni nu i se poate opune. Totul e molesit.
Oamenii nu mai sunt aceeasi pe astfel de vreme. E un fel de epuizare care pune stapanire pe ei. Mintea e mai incetosata, simturile mai adormite, trupul, prins ca intr-o imbratisare de aerul topit, nu face decat sa caute un colt mai racoros unde sa stea in simpla vegetatie. Nimic nu mai da randament.
Pana si noptile devin fierbinti. Soarele isi lasa parca razele ascunse undeva pe pamant si nu vrea sa-l vada racorit de fel. Sau ii lasa lunii caldura lui de peste zi, si o face paznic peste temeperaturile nocturne. Nici un nor nu e pe cer.
Nici vantul nu mai stie incotro sa bata. E debusolat complet. Peste tot e aceeasi caldura covarsitoare. Incotro sa se mai duca? Si ce sens are sa mai miste aerul aproape fierband dintr-un loc in altul?
Si pietrele s-au speriat. Umbla un zvon printre ele ca daca mai dureaza mult caldura se vor topi, si vor curge impreuna cu raul aproape secat. Pentru ca malul lui plange. S-a uscat de tot si nu stie cat o sa mai reziste fara apa binecuvantata.
Copacii isi intind ramurile in loc de rugaciune, implorand astfel cerul pentru o picatura de ploaie, pentru un nor si o pala de vant.
Dar soarele e mult mai convingator. E vremea lui, nimic nu-l poate opri. Destul o sa vina curand iarna si paturi groase de nori il vor umbri pana aproape de disparitie. E vremea soarelui, a zilelor lungi si senine, a concediilor la malul marii, a parcurilor pline de flori, a plimbarilor in doi seara pe strazi dorminde. Cat e de frumoasa vara….
Alte povesti toride gasiti in tabelul de la clubul PSI.