Sufletul poate sa nu doară

Am scris acum mai bine de un an un articol, Sufletul doare?, în care întrebam, la final, dacă e de preferat să aleg un trai liniştit şi cuminte sau pasiunea devoratoare.
Uitasem de el, dar krab607, mi-a lăsat zilele trecute un comentariu, prin care spunea că nu e nici un fel de alegere, că atât cât trăieşti nu poţi să o faci decât cu pasiune, că liniştea e pentru îngeri. Dacă acest comentariu ar fi fost atunci, în mai 2012, când am scris acel articolaş, nu aş fi făcut altceva decât să aprob, cu entuziasm chiar, cele spuse de ea, pentru că întrebarea mea era oricum mai mult retorică, eu fiind dinainte convinsă că sunt pasiunea, şi că nu pot trăi astfel decât cu ea, şi prin ea. Atunci iubeam nebuneşte, aveam momente de fericire intensă sau de suferinţă greu de suportat, eram îndrăgostită de cele doua hobbyuri ale mele, florile şi blogul, visam noapte că îmi înfloresc toate florile odată, şi erau câteva, sau scriam articole noaptea în gând…
Ei bine, acum, în iulie 2013, toate astea m-au forţat spre autoanaliză, şi am realizat că lucrurule stau total diferit. Iubirea a ars la cote mult prea înalte, şi acum mocneşte doar, diferit. Calm, liniştit. E de fapt altceva. S-a transformat într-un alt sentiment. Prietenie poate, nu ştiu… Aproape că nu mai există suferinţă, nu mai există durere, tristeţe, aşteptare. Citesc articolele din vremea aceea şi nu mă mai recunosc în ele. Şi a trecut doar un an. Pe blog scriu mai rar, trebuie să mă mobilizez ca să fac asta, nu mai vine de la sine, nu mai scriu mental poezii mergând pe stradă, scrisul presupune acum efort, pe când atunci însemna bucurie.
Şi mai e ceva. Mi s-au întâmplat recent lucruri total neaşteptate, extrem de marcante, am luat decizii unice în viaţă, care ar fi trebuit să fie cel puţin dureroase, tragice chiar, şi nu exagerez cu nimic. Ei bine, asta nu m-a afectat aproape deloc. Am încercat să mă autoconving că nu există alte soluţii, şi sunt chiar liniştită, ciudat de liniştită aş putea spune. Nu sufăr, şi da, nu mă doare sulfetul.
Poate sunt doar cicluri ale vieţii, după furtună iese şi soarele. Stau şi mă întreb însă, când a fost furtună, atunci sau acum, şi când soarele strălucea de fapt…? Care din stări, din vara lui 2012 sau de acum (ambele duse la extrem), este cea bună, normală, pozitivă, şi care nu? Răspunsurile nasc întrebari, ca întotdeauna.
Am profitat de faptul că de când cu ieşirea din wordpress mă citeşte mult mai puţină lume, şi am scris acest articol mult prea intim. Aşa că, vă rog, nu vă apucaţi tocmai acum să mă citiţi 🙂

Despre iubire

Am citit in ultima vreme, pe diferite bloguri, minunate articole despre iubire. Despre acea iubire ideala, mirifica, care  se revarsa din propria fiinta inspre celalalt si nu cere nimic in schimb. Nu are nevoie de confirmari, de reciprocitate, de nimic. Ea doar exista si daca nu e bine primita, nu se blocheaza ci pur si simplu curge in continuare spre alte sau alta fiinta, fara nici o opreliste. Le-am dat like la toate, pentru ca imi plac, suna tare frumos. Acea iubire nu doare, nu se transforma in suferinta, nu doreste sa posede, nu se hraneste din sperante inutile. Acum tare as vrea sa stiu daca cei care au scris (sau preluat) acest gen de articole chiar si iubesc asa.  Ca la teorie ne pricepem toti. Tare as dori sa stiu daca, in afara de cateva fiinte alese, cati dintre noi oamenii putem sa iubim asa. La inceput am crezut ca am eu o problema. Tot lovindu-ma de astfel de articole. Pentru ca la mine, in cam toate domeniile, la ordinea zilei sta Pasiunea. Iar pasiunea nu prea are nici in clin nici in maneca cu iubirea aia detasata, superioara, de care vorbesc respectivii. Am avut, de exemplu,  o pasiune devoratoare pentru flori. Am strans vreo 200 de ghivece si alte cateva sute de plante de gradina. Visam noaptea ca imi infloresc toate florile odata… Cand am realizat ca nu ma mai pot ocupa de ele, ca am sarit calul mult prea tare, am inceput sa imi revin la normal, si sa ajung la numere cu doar o cifra, maxim doua. Iubesc florile in continuare, la fel de mult. Am reusit insa sa ma ponderez, dar asta numai din considerente practice, cum spuneam. Dar au aparut alte pasiuni, la fel de ravasitoare.

Tare as vrea sa vad in fata ochilor o fiinta din acea iubitoare de tot si toate, sa invat, practic, de la ea , ca de vorbe sunt satula. Sa invat sa iubesc fara sa am nevoia imperioasa sa ma simt si eu iubita la randul meu. Fara sa am nevoie de semne constante de iubire din partea lui. Fara sa sper, fara sa visez, fara sa doresc, fara sa sufar, fara lacrimile care se nasc din prea plinul de emotie al sufletului meu. Cum pot sa iubesc altfel decat cu o uriasa pasiune? Toata energia iubirii ma face sa zburd de fericire sau sa sufar ca un caine. Se poate si altfel? Nu stiu de ce, dar inclin sa cred ca cea despre care vorbesc acele articole nu e de fapt tot iubire, e altceva, nu stiu, trebuie sa aiba alt nume, alta definitie in dictionar, nu poate, nu are cum sa fie aceeasi cu ceea ce simt eu. Incercand sa schimb ceva in toate astea nu am rezolvat nimic. De fapt am inrautatit lucrurile, adaugand o insatisfactie, aceea ca eu nu pot iubi ca ei. Asa ca, pana la urma, am ajuns la concluzia ca iubirea e frumoasa asa cum o simt eu, cu tot freamatul, cu toata nebunia, cu toate sperantele, cu toata dorinta arzatoare, sufocanta si inrobitoare, si ca n-o sa mai incerc sa schimb nimic niciodata. Sunt eu, iubesc asa cum imi e dat sa o fac, si la fel voi iubi mereu.

Dor de femeie

Nu stiu voua de ce va e dor dar mie imi e un dor nebun de dragoste. In toate formele si senzatiile ei, cu prea plin de emotii, tandrete, dorinte inflacarate, atingeri diafane, sperante indepartate. Ce poate fi mai frumos decat sa te indragostesti, sa visezi, sa zambesti fara motiv, sa doresti, sa speri, ca si cum ar fi prima dragoste din liceu.

De ce ii mai poate fi dor unei femei? De acasa. E atat de bine sa ai locul tau in lume si in viata, familia ta, parintii tai,  prietenii tai, totul fiind conectat la casa ta, poate casa in care te-ai nascut, sau casa pe care ai ridicat-o ulterior si in care ai trait, ai crescut copiii, ai fost si esti fericita. E atat de profund intelesul cuvantului acasa. Poate fi vorba de tara ta, de orasul tau, de locuinta ta, de locul unde te-ai nascut, de copiii tai si de toate emotiile si satisfactiile care ti le-au adus ei. Dar toate intelesurile astea sunt legate de ceva familiar, ceva bun si placut, ceva care te atrage ca un magnet. Oricat de bine ti-ar fi in alta parte, la un moment dat vrei sa ajungi din nou acasa.

Mai imi e dor de liniste si siguranta, de incredere in mine si  in oameni, apropiati sau nu. E cel mai confortabil sentiment, acela de siguranta. Siguranta ca cel de langa tine te iubeste si are grija de tine, siguranta ca totul va decurge bine si frumos, casa, familia, serviciul vor fi niste constante sigure in viata ta. Desigur, pot aparea si evenimente neprevazute, dar important e sa fii pregatita sa le intampini cum se cuvine, cu atitudinea potrivita, optimista si increzatoare.

De ce ii mai e dor unei femei? Sa se simta iubita si dorita. Sa se vada frumoasa in ochii partenerului ei, sa vada cat de mult o doreste el, in toate ipostazele posibile, ca prietena, ca partenera de petrecerea timpului liber, ca sotie, ca iubita, ca amanta, sa fie mereu in gandul si inima lui. Sa simta cum ii creste pulsul atunci cand e langa ea, cum respiratia ii devine grea si fierbinte, cum o doreste adanc cu tot trupul si sufletul lui.

Cu siguranta ii mai este dor de plimbari, de calatorii si vacante in locuri exotice, de nisipul plajei si valurile adanci de mare, de mangaierea soarelui, si de ploile calde de vara. Sa fie rasfata si relaxata, sa-i fie ingrijit corpul de parca al fi al unei printese… macar o saptamana pe an, intr-un concediu. Nu ca nu ar vrea ca asta sa dureze mai mult, ba da, dar femeia e constienta ca trebuie sa si munceasca si ca viata nu poate fi doar un huzur vesnic, care oricum la un moment dat ar deveni plictisitor.

Poate ii e dor chiar si de a putea visa la o aventura. La o clipa furata, plina de emotii si pasiune, la dorinte ascunse si fantezii secrete. Cu totii avem asa ceva, barbati sau femei, trebuie sa fim ipocriti sa nu recunoastem, ca urmare sa-i dam voie femeii sa viseze si ea.

Si mai sunt atat de multe forme de a-ti fi dor, atat de multe lucruri de care sa-ti fie dor, atat de multe emotii pe care sa vrei sa le retraiesti, iar si iar. Dar cel mai important cred ca este dorul de a te simti femeie in toate ipostazele firesti, ca fiica, ca mama, ca prietena, ca iubita, ca sotie, sa fii permanent o prezenta feminina incantatoare, luminoasa si atragatoare in jurul careia sa graviteze tot ce inseamna viata.