Nr. 100 … despre mine

Acesta ar cam fi articolul nr. 100. In acest moment aniversar 🙂 normal ar fi sa va multumesc ca ma cititi. Sa va spun ca ma bucura fiecare cititor, fiecare like sau fiecare comentariu de-al vostru. Dar eu cred ca cel mai simplu mod de a va spune Multumesc este acela de a va vorbi despre mine. Sa va las sa aflati cum sunt eu. Asa ca….
Sunt mereu grabita. Niciodata timpul nu e suficient pentru cate am de facut, sau mai bine zis pentru cate as vrea eu sa fac. Niciodata nu fac destul. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru cei din jurul meu. Cred ca as putea mai mult.
Sunt punctuala. Chiar as putea spune ca exagerez. Dar nu exagerez cand spun ca iti poti pune ceasul dupa mine. Si nu vei pierde nici un tren. Motivul primordial pentru care fac asta este acela ca ma deranjeaza ca o persoana cu care stabilesc o ora de intalnire sa intarzie. Si pe principiul ce tie nu-ti place altuia nu-i face, nu intarzii niciodata. Chiar ajung mai devreme… ca sa fiu sigura.
Sunt cam lipsita de tact. Spun interlocutorului verde in fata ceea ce am de zis, chiar daca ar trebui sa realizez ca unele vorbe pot sa jigneasca, mintea mea nu functioneaza asa. Intai spun ce am de spus, si abia dupa aceea are loc declicul… ups, iar am dat-o in bara.
Nu retin figurile oamenilor care nu ma impresioneaza cu nimic. Ca si cum nu i-as fi vazut in viata mea. Chiar daca de fapt am vorbit cu unul de exemplu doar cu 5 minute inainte.
Nu prea stiu ce este aceea rabdarea. As vrea sa fac totul acum, sa obtin rezultatele dorite de mine ieri daca s-ar putea. Si cum cea mai mare parte din viata suntem in asteptarea a ceva, e cam chinuitor pentru mine. Mai ales in ce priveste lucrurile importante. Noroc ca sunt atat de ocupata mereu incat ma iau cu lista de probleme de rezolvat si.. uit.
Pun multa pasiune in tot ce fac. Poate chiar prea multa. Pun pasiune pana si in comunicarea cu cei din jur. Cand am ceva de spus, o spun tare si raspicat, ma agit, gesticulez, fac tot posibilul sa conving.
Privesc interlocutorul in ochi. Si imi este greu sa comunic cu cineva care isi fereste ochii, si vorbeste cu mine privind pe pereti. Imi da o senzatie stranie, si prefer sa evit apoi alta discutie cu acea persoana.
Sunt o persoana empatica. Simt oamenii. Simt ce simt si ei. Chiar daca ei spun altceva. Eu stiu cand mint, si stiu care e de fapt realitatea, in legatura cu sentimentele si trairile lor din acel moment.
Mai pe scurt sunt doar eu. Eu cea cu inima si sufletul mult prea pline de emotii si trairi, cea care se bucura si sufera extrem de intens, cea care plange si de bucurie si de tristete, cea care vrea sa daruiasca totul si sa primeasca ceva. Cea care iubeste si spera. Cea care scrie cu enorm de multa placere pe acest blog.
Noapte buna.

Oameni


Sunt sau au fost tot felul de oameni in viata noastra. Sunt oameni cu care doar ne-am intersectat, fara sa avem vreun contact direct cu ei, sunt oameni cu care am avut de-a face, dar nu ne-au impresionat in vreun fel, uitand de ei destul de repede dupa ce nu i-am mai revazut, si mai sunt sunt si oameni pe care i-am cunoscut mai putin sau mai mult dar care ne-au lasat urme adanci, bune sau rele.

Cred ca despre acestia din urma merita sa vorbim cel mai mult. Si nu neaparat despre cei care ne-au afectat vietile in rau, despre aceia chiar nu merita sa vorbim deloc, trebuie doar sa-i uitam, definitiv. Raman doar oamenii care nu au intrat in viata noastra degeaba, probabil ca au avut un rol, un scop, mult mai important decat poate ne dam noi seama. Ei sunt cei care ne-au fost modele cand eram copii si poate si mai tarziu, ei sunt cei de la care am invatat ca a fi OM e cel mai important lucru din toate, ei sunt cei de la care am aflat cum putem sa fim mai fericiti, ei sunt cei care ne-au marcat poate existenta.

Nici ei nu erau perfecti, cum nu este nimeni de fapt, cu siguranta aveau si ei defecte, dar pentru noi, vis-à-vis de noi, erau ceea ce trebuia in acel moment, atunci cand i-am cunoscut, au picat la momentul potrivit, cand noi poate aveam nevoie de un mentor sau pur si simplu de un sprijin, moral, emotional sau poate chiar material. Poate pentru altii acea persoana nu a reprezentat nimic, poate in fata lor era doar un om obisnuit, pentru ca  nu toti avem aceleasi nevoi, nu toti avem aceleasi afinitati, nu toti rezonam la aceeasi vibratie.

Mai este acea persoana in viata voastra acum? Mai mult ca sigur ca nu. Astfel de oameni, astfel de intalniri, astfel de intamplari nu dureaza o viata, vin si trec, numai ca noi iesim schimbati din aceasta intersectie, mai maturi, mai hotarati, mai bine echipati pentru viata.

Cateodata poti fi atat de marcat de etapa aceea din viata ta, incat sa ajungi sa te intrebi daca a fost un mare noroc ca l-ai intalnit… sau un mare ghinion. Noroc am vorbit pana acum de ce ar fi fost, dar ghinion…? Ei bine da, dupa ce ai cunoscut un astfel de om niciunul din cei pe care ii vei mai cunoaste dupa aceea nu se va mai putea ridica la acel nivel. Asta ti-ar putea afecta oarecum viata, judecata, aprecierea celorlalti, care sunt si ei oameni, au calitati, si nu au nici o vina ca sunt comparati in mintea ta cu cineva care are un loc uimitor de sus  acolo.

Putem iesi de sub influenta unor astfel de oameni? Eu cred ca nu, ne va urmari imaginea lor toata viata, vom dori sa mai fim in compania lor, sa le simtim prezenta de acolo de unde sunt ei. Nu e vorba de dragoste, cred ca nu am fost indragostiti de ei niciodata, ci este un soi de dependenta, de nevoie de a ne simti sprijiniti si protejati de cineva caruia noi ii acordam niste merite cu totul speciale.

Avem nevoie de un astfel de om in viata noastra, iar eu una sunt fericita ca l-am cunoscut. Deocamdata cel putin.