Vis de o clipă

cc29441903928fe5e2440329b381291c-d308tp1

M-am visat odată. Pe mine, cea de dincolo de cuvinte. Îmi uitasem gândurile. Îmi rătăcisem amintirile. Şi era bine. Aveam doar două braţe. Făceau multe lucruri… Ştiau să muncească cu folos, să îmbrăţişeze strâns, să mângâie copaci, stele sau păsări şi câteodată suflete. Aveam două picioare. Şi ele erau pricepute. Mă duceau exact acolo unde aveam nevoie. Călcau ori apăsat şi hotărât, ori moale şi delicat fără să întrebe de ce ar trebui să facă asta. Mai aveam şi un trup, in care abia încăpea o inimă. Creştea de multe ori depăşindu-l. Se mai strângea câteodată de dor. Cât un purice nu se mai făcuse de mult, pentru că uitase ce e frica. Iar capul? Da, mai era şi un cap. Doi ochi care învăţaseră din nou să privească. Şi mai scăpau câte o lacrimă din când în când, de fericire doar. O gură care zâmbea mai mereu şi inventa cuvinte, un nas care adulmeca de la distanţă parfumul teilor comandând picioarelor direcţia potrivită. Şi o claie de păr care tresărea înfiorată la orice adiere de vânt.

Şi lumea era foarte prietenoasă. Străzile mi se aşterneau singure în faţă, copacii îşi aplecau crengile pline de rod, florile îşi deschideau corola şi îşi împrăştiau parfumul, soarele îşi trimitea razele să-mi încălzească trupul, iar ploaia îmi lipezea caldă ochii.

Apoi visul s-a stins încet. Nu ştiu de ce. Poate venise mâine şi trebuia să mă gândesc ce o să fac. Poate ieri încă mai sălăşluia în mine şi îşi cerea amintirile înapoi. Sau poate că fiind un vis fără trecut şi fără viitor, nu putea exista decât o clipă.

Clipa cea de acum.

E iarnă iar

tablou_de_iarna_trist_2[1]
Iarna ne priveşte cu ochi inocenţi de nea. Curge mocnită peste suflete, curge cu îndârjire, cu reavoinţă chiar. Pare atât de pură şi binevoitoare în tot albul ei nesfârşit, dar în realitate e malefică, îşi propune din start să nu rămână nimic, nicăieri, doar ea, să acopere totul, să înăbuşe orice semn de viaţă, orice strigăt de bucurie, să cuprindă totul, să îngheţe totul. Nici zgomotul paşilor nu mai e permis când tronează ea în toată măreţia-i. Îl umileşte şi pe el, îl sufocă, îl transformă în sclavul ei. Copacii nu mai foşnesc în vânt, pasarelele nu mai ciripesc, zgomotul ploii nu mai există, totul se petrece acum în linişte. Nimic şi nimeni nu o poate opri. E albă ca un giulgiu, e rece şi străină ca un mormânt.

Doar dansul fulgilor e mai vesel. Aparent, că şi ei sunt manevraţi de doamna iarnă ca păpuşile legate cu aţe de mâini şi picioare. Nu fac ce vor ei, nu zboară unde vor ei, nu cad unde le place lor. Şi după cadere chiar, dacă nu e mulţumită de peisaj, trimite viscolul cel şuierător şi înalţă troiene uriaşe de forme sinistre, schimbătoare în funcţie de toanele de moment ale mamei lor cele vitrege.

Dacă vreo fiinţă albă şi drăgălaşă îndrăzneşte să-şi arate faţa în imperiul ei, imediat începe să sufle vifor îngheţat peste ea, până obrajii fragezi devin roşii ca focul, din ochii albaştri curg mii de lacrimi, buzele arse crapă şi se învineţesc. De aceea e musai să te acoperi cât mai bine când dai ochii cu doamna iarnă, ca să nu-i stârneşti invidia cu pielea ta albă şi catifelată. Nu ai idee cât de geloasă poate fi. Nu lasă soarele să atingă nici un chip de femeie, nu permite culorilor să umple ochii săgalnici ai nici unei fete, nu vrea ca vântul să mângâie nici un trup frumos şi dezgolit.

Dar de ce face toate astea? Nu e conştientă că astfel este şi va rămâne singură în veci? Că nimeni nu poate ţine pasul cu ea? Că nimeni nu e pe măsura ei? Sau poate că ştie. Şi tocmai de aceea….