Ninge feeric. Ninge fantastic. Ninge aproape înfricoşător, interminabil, cu nişte fulgi imenşi, care plutesc într-un ritm ameţitor, ca un dans doar de ei ştiut. Aş ieşi afară să zburd cu ei peste lume, să mă las plutind alene, să mă prind în dansul lor. Chiar fac asta şi mă văd cu ochii minţii încercând să învăţ de la ei ritmul nebunesc, dar ei mă resping, nu sunt una de-a lor, măcar de aş fi blondă… mi-am luat o geacă albă dar de sub căciula de blană cu urechi lungi, tot albă, mai scapă câte un zuluf negru care mă dă de gol. Şi ei sunt atenţi. Nu se lasă păcăliţi. Şi imediat ce simt că le-am învăţat unul din paşi se opresc brusc, rămân o clipă în nemişcare apoi schimbă direcţia şi se amuză teribil să mă prindă cu un picior în aer, neînţelegând ce s-a întâmplat. Şi atunci trimit o pală obraznică de vânt să sufle înspre mine, iar eu, aflată deja în echilibru precar să cad în zăpada înaltă. Şi uite că zăpada mă iubeşte, mă primeşte adânc în sufletul ei, îmi păstrează urma corpului căzut, mă cuprinde, mă îmbrăţişează cu toată dragostea ei. Fulgii văd asta, de acolo de sus, şi se pun pe aşternut, unde credeţi, exact pe forma din zăpadă a trupului meu şi o acoperă hotărât, făcând-o foarte repede invizibilă. Sunt geloşi, clar. Sau trişti. Pentru că ştiu că odată deveniţi zăpadă, dansul s-a terminat, şi că pasul următor e transformarea. Dar şi atunci eu voi fi alături de ei, îi voi prinde în palmele mele, vom plânge împreună, ei devenind lacrimă, voi deveni şi eu, şi vom fi…. în sfârşit …. la fel.
Vine iarna?
Se pierde toamna pe triste alei
Mă pierd și eu printre înalții tei
Vântul întoarce-n valuri frunze mii
Gândurile mele zboară aurii.
Chemarea dulce a iernii o aud
În fulgi de aer rece ma scufund
Mă încălzește dorul, făclie din adânc
De suflet care tremură nătâng.
Nu plânge, spune toamna, voi veni din nou
Că lacrimile fulgi de nea îți vor fi, ca un ecou
Crăiasa albă te va mângâia de acum
Până ce primăvara îți va scoate ghioceii fericirii în drum.
Toamna mea
Toamna cernită îmi plânge pe umăr
Cu frunze albastre de dor nesfârșit
Cu lacrimi pierdute-n petale de stele
Cu tristeți adânci ce nicicând nu mor .
Zâmbetul tău rar mai apare
În nori de cuvinte mereu îl strig
Doar ploaia din vis curge-n surâsuri
Dar cerul adânc e mereu senin.
Sunt triste vorbe uitate a fi spuse
Din inimi iubirile nu mai răsar
Sunt note suave prin timp rătăcite
Pe-un portativ al nimănui.
Ea este toamna mea caldă și blândă
Covoare de șoapte de aur foșnind
Doină purtată de vânt despletită
Deschide-ți sufletul și o vei primi.
Liniște
E liniște-n noapte și luna-i tăcută
Dorm stele ascunse în plăpumi de nori
Cuvintele tac, nu vor a fi spuse
Iubirea-i uitată pe aripi de dor.
Pleoapele curg peste privirea stinsă
Inima plânge că nu ești lângă ea
Visele cad din ceruri pierdute
Pier gânduri șoptite încet pe-n serat.
Dorințele-s treze și apar de niciunde
Speranțele știu că urmează să vii
Gândul la tine mă ține în viață
Dorul te uită ca să pot trăi.
Luminile stinse ale orașului cântă
Liniștea-ți strigă în suflet și în gând
Ridică-te, du-te că viața-i prea scurtă
Destulă liniște o să ai în mormânt.