Poale-n brâu

Din ciclul “Nu faceţi ca mine” vă prezint povestea brânzoaicelor moldoveneşti. Drept introducere va dau un sfat (singurul care poate fi urmat cu încredere din acest post). Dacă cumva vă vine vreo idee strălucită, să gătiţi ceva ce nu aţi mai făcut anterior, şi sunteţi la fel de gospodină ca mine, faceţi ceva, orice, ieşiţi la o plimbare, urmăriţi un film bun, organizaţi o petrecere, orice, numai să uitaţi de ea… de idee. Din păcate la mine nimic nu funcţionează când e vorba de ideile proprii. M-am trezit cu ea de dimineaţă, am rumegat-o jumătate de zi, am cumpărat nişte drojdie (că restul am bănuit că am prin casă) şi am purces la treabă.

Nu înainte de a studia vreo oră site-urile cu reţete. Recunosc că ideea iniţială era să fac pâine de casă. Cum am ajuns la concluzia că mai bine fac brânzoaice să nu mă întrebaţi, conexiunile neuronale implicate fiind mult prea complexe pentru a putea fi redate în cuvinte. Probabil că motivaţia a fost că aveam nişte telemea nu prea sărată care trebuia utilizată rapid.

Am răsfoit eu site-urile cu reţete….nimic satisfăcător. Când îmi venea deja să dau cu internetul de pământ, brusc m-a lovit revelaţia. Ce-mi trebuiesc mie reţete online când eu am ditamai raftul cu cărţi de bucate. Apuc una, cea mai rufoasă, în subconştientul meu născându-se probabil ideea că dacă e mai obosită, e mai bună, arătând aşa pentru că a fost utilizată mai des. Nu de mine desigur, de mama, că ea a cumpărat-o. Se numeşte “1000 reţete pentru gospodine” de Elena Ibrian, publicată în anul 1992. Evident nu îmi era adresată mie, trebuia să-mi dau seama din titlu. Era pentru GOSPODINE…. În fine, am găsit rapid reţeta, am citit-o de vreo 3 ori fără să reţin nimic şi… pe cai.

Prima problema a fost cum măsor eu făina… Din ochi desigur. 500 grame de faină reprezintă fix jumate de pungă de un kil. Normal, nu? Apoi ar fi trebuit să adaug 150 grame de untură bine sleită. Acum că nu aveam untură era clar, am folosit unt, dar cum e cu treaba cu bine sleită? Adică tare? Întărită? Sau moale, înmuiată? Prea complicat pentru mine. Aşa că am decis să pun untul într-o farfurie şi să pun farfuria pe oala în care fierbea ciorba. Când am vâzut că jumate din unt fierbea şi restul nici nu se topise măcar am luat farfuria de pe oală am frecat untul cu furculiţa, l-am lăsat să se răcească şi l-am pus peste făină. Am amestecat puţin, că frământat nu pot să-i spun, apoi am realizat că eu aveam doar vreo sută de grame de unt, nu era suficient, aşa că am mai pus nişte ulei de măsline. Cât? Habar nu am, că am turnat direct din sticlă. Apoi am adăugat laptele in care am dizolvat drojdia, am început să frământ, dar cum laptele nu a fost suficient (că l-am pus tot din ochi) am mai adăugat nişte apă călduţă, şi în fine am reuşit să frământ. Dar, ups, uitasem de zahar şi sare. Le-am pus peste aluatul gata format, am mai frământat niţel, până nu am mai simţit chiar toate granulele de zahar şi gataaa.

Mă uit din nou în carte… surpriză, zice că sa-l dau la rece, la crescut, pentru 3 ore… La rece???? Din toate cunoştinţele mele într-ale bucătăriei eu ştiu că aluatul creşte la cald. Mă gândesc, dacă a greşit tanti reţeta? Dilemă mare… până la urmă bag ligheanul în frigider. După vreo oră verific, crescuse. După alte două ore scot ligheanul. Crescuse fix atât cât era după prima oră. De ce a trebuit să-l las trei ore dacă nu a crescut decât în prima? Greu de înţeles.

Între timp preparasem compoziţia. Brânză, două ouă, un pic de smântână, zahăr turnat cu punga, şi esenţe. Aveam de gând să pun şi esenţe adică. Pentru că surpriză… se terminaseră toate. Zic, lasă că pun coajă de lămâie. Deschid frigiderul nici lămâie nu mai era. Găsesc nişte praf de scorţişoară. Ştiu că se pune la plăcinta cu mere nu la cea cu brânză. Ce contează… lasă că merge. Pun şi nişte stafide, că din alea aveam din belşug, şi gata.

Caut sucitorul… parcă, parcă aveam eu şi aşa ceva. Da, aveam, norocul meu, că altfel chiar ar fi fost jale. Întind aluatul direct pe masa din bucătărie, dau să tai pătratele (triunghiuri, romburi, şi ce-or mai ieşi), dar mă întreb cum să fac asta fără să zgârii masa cu cuţitul. În fine, cu atenţie desigur, n-am zgâriat nimic. Mă apuc de format brânzoaicele. Iar întrebare de baraj… cum trebuie să fie dumnealor, rotunde, pătrate, sau triunghiulare? Ca să rezolv problema le-am făcut de toate trei. Am pus câte două linguriţe de umplutură, deşi în reţetă zicea doar de una, şi mă pregătesc să le ung cu ou bătut. Dar cu ce pana mea să le ung? Că pană, cum avea bunica la ţară, n-am. Aşa că le-am uns cu degetele proprii şi personale. A durat unsul mai mult ca formatul brânzoaicelor….

Cuptorul era încins deja, la 230 grade, (în carte scria să coc la foc bun), bag tava şi programez pentru o oră. Noroc că după jumătate de oră m-am dus să mă uit. Erau super coapte, dacă le mai lăsam 5 minute se ardeau.

Acum, la ora la care scriu, am mâncat deja patru.

Bune, aluatul uşor crocant, interesante la gust datorită prafului de scorţişoară… cu alte cuvinte, având în vedere că n-am respecat nimic din reţeta aia au ieşit nesperat de bine.

Pun şi două poze, dar numai dacă promiteţi că nu le studiaţi cu atenţie, şi mai ales dacă promiteţi să nu rădeţi (prea tare).

IMG-20130524-00004

IMG-20130524-00005

Poveste dragă – Poveste de adormit copiii IV

Poveştile nu sunt poveşti cu adevărat decât dacă sunt scrise sau spuse pentru copii. Ei sunt cei care te ascultă extaziaţi când le citeşti o poveste. Astăzi am să vă povestesc despre cum îi spuneam eu băiatului meu până acum vreo doi ani povestea dinainte de culcare. Ne puneam in pat amandoi şi îl întrebam: Ce poveste să-ţi spun în seara asta. Iar răspunsul era invariabil, de cca. un an şi jumătate acelaşi: Pinţu. Sigur nu bănuiţi că povestea cu Pinţu era de fapt Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Şi începeam: A fost odată ca niciodată o… şi aici intervenea el… Legină Leaaa… De fiecare dată totul decurgea identic. Sau aproape, că de multe ori făcea poante şi le zicea aiurea intenţionat. În fine. Continuam: Şi regina cea rea avea o… ghindăăă ..zicea repede el să nu apuc eu sa spun… fermecată completam eu. Şi ea întreba oglinda… aici nu mai înţelegea nimeni nimic…ghindă joală cine moasă ţală? Iar oglinda zicea… Abă padaaa… Şi atunci regina cea rea se supăra foarte tare, şi chema la ea un …vânătol… şi îi dădea o cutie să-i pună inima Albei ca Zăpada în ea şi să i-o aducă ei. Vânătorul o lua pe Albă ca Zăpada şi plecă cu ea în pădure. Când ajunseră într-o poiană i se făcu milă de ea şi îi dădu drumul iar în cutie puse inima unui …laş … Iar …Abă Pada plecă în pădure şi merse muuuulllttt, şi i se făcu ..foane, şi i se făcu… somn, şi târziu ajunse la o căsută… mică (de multe ori zicea male… la mişto). În faţa căsuţei era o … masă miiiiccccă, cu …două...(întotdeauna zicea două, deşi îl corectam de fiecare dată, asta timp de aproape doi ani)… căunele, şi pe masă… două (adică tot şapte) catonele. În casă erau …două pătuţuri evident, iar ea mâncă mâncarea şi se culcă în pătuţurile cele mici. Piticii tocmai veneau de la muncă cântând. Aici cântam amandoi şi ne gâdileam… Hai ho, hai ho…etc. cu variaţiuni de la o seara la alta, în unele seri cântam tare cat ne tinea gura, în altele şoptit, altă dată mă lăsa numai pe mine, sau voia să cânte doar el, dar mai trebuia să-l ajut.

Între timp… legina cea lea, întrebă iar oglinda… ghindă joală cine moasă ţală? Şi oglina zise… Abă padaaa… Regina cea rea se supără iarăşi foarte tare şi se transformă într-o …vlăjitoale leaaaa. Şi îşi zise… Lasă Albă ca Zăpada că îţi vin eu de … aaac (hac). Luă un coş cu mere otrăvite şi plecă în pădure. Când o văzu pe Albă ca Zăpada îi zise: Ia şi tu un măr, că uite ce..loşu şi mos eee. Albă ca Zăpada luă mărul muşcă din el şi căzu jos. Ca să nu mă mai lungesc vă spun doar finalul, partea preferată de fapt când vine Pinţu călare pe un cal … negu (niciodată nu voia să spună alb), şi piticii zgălţîie sicriul şi îi sare bucăţica de măr din gât şi se trezeşte Albă ca Zăpada şi se îndrăgosteşte de prinţul cel frumos şi pleacă cu toţii la palatul lui şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Credeţi-mă că am încercat să-i spun în toată perioada asta şi alte poveşti. Sigur că îi citeam ziua şi altele, nu rămăsese doar cu asta. Dacă totuşi seara la culcare se lăsa convins să îi spun alta ghiciţi ce se întâmpla apoi. Terminam povestea ne mai drăgăleam un pic şi gata, nani. După vreo câteva minute, în care oricum eu stăteam în tensiune, auzeam. Mamaaa. Eu: da. Acum îmi zici Pinţu? Şi nu aveam nici o cale de scăpare. Ziceam şi Pinţu. Oricum ajunsesem să am frisoane, dupa vreo cateva sute de ori de spus această poveste de-a lungul timpului, numai cât auzeam Pinţu…

Deci poveste mai dragă ca asta… greu de închipuit 🙂

Cititi alte psi-luneli cu povesti dragi in tabelul de la psi.

Șoapte ascunse

d5abace0363fcfc871974c2cdd065d79[1]

Se ascund gândurile de mâinile mele

Altfel în fapte s-ar transforma

Mângâieri și îmbrățișări s-ar inventa din ele

Dorul formă prea vie ar căpăta.

 

Se ascunde inima de genele mele

Într-o clipire altfel ar spune povestea sa

Zbateri de aripi de fluturi s-ar inventa din ele

Iubirea în culori nesfârșite ar lumina.

 

Se ascunde sufletul de buzele mele

Cuvinte cu aromă divină altfel ar împrăștia

Șoapte cu mii de săruturi s-ar inventa din ele

Și niciodată de lângă mine n-ai mai pleca.

 

21 februarie 2013