Evoluăm sau nu

scara_spre_cer[1]

Privesc oamenii în ochi. Unii ma privesc la randul lor atunci când stăm de vorbă, alţii evită interacţiunea directă a ochilor noştri privind în oricare altă parte. Se spune că cei care evită privirea directă spre celălalt au ceva de ascuns, nu sunt persoane sincere, dar eu cred că nu e doar atât sau nu e deloc aşa. Suntem la fel dar atât de diferiţi. Orice generalizare mi se pare de prost gust, de fapt fiecare dintre noi având propriile motivaţii pentru gesturile, modul de comportare sau atitudinile abordate. Avem mecanisme de reglaj atât de fine şi delicate, trăiri interioare atât de complexe, aspiraţii atât de intime, dar toate pe fondul unei construcţii similare. Mă fascinează asemănările noastre atât de diferite.

De multe ori mi-am dorit să fiu pentru o clipă cel care trece pe lângă mine pe stradă. Să simt ce simte el, sau mai bine zis cum simte el, să văd lumea privită prin ochii, mintea şi inima lui, aceasta fiind de fapt realitatea lui, numai şi numai a lui. Niciunul dintre noi nu vede lucrurile identic cu celălalt. Fiecare dintre noi avem propria viziune asupra a tot ce ne înconjoară. Ne construim de mici, cărămidă cu cărămidă, cu ajutorul părinţilor, a învăţătorilor, a mediului şi anturajului personal, a societăţii cu regulile şi constrângerile ei, dar totul pe o fundaţie deja existentă, aceea determinată de gene, de locul şi momentul naşterii şi poate chiar şi de o karmă dacă ar fi să credem în reîncarnare.

Încerc de multe ori să-mi aduc aminte de realitatea mea de acum 10 ani de exemplu. Dar nu o mai pot vedea cu claritate, pentru că ochii mei s-au schimbat, pentru că eu m-am schimbat. Acum e doar o senzaţie, ca acea de deja vu, parcă am trăit şi am simţit cândva într-un anume fel, dar cum era, cu precizie, nu mai pot spune. Nu vorbesc aici despre amintiri, despre memoria celor întâmplate, ci despre percepţia mea de atunci. Aş vrea să pot să văd din nou cu ochii  de acum 20 de ani, apoi de acum 10 ani şi poate aşa aş reuşi să stabilesc un trend şi să-mi pot imagina cum voi vedea lumea şi viaţa peste alţii 10. Deşi nu cred că evoluţia este egală şi constantă. Depinde de încercările la care ne supune viaţa, de evoluţia per ansamblu a omenirii pe anumite perioade de timp, de vârstă şi experienţa de viaţă şi de multe altele.

Cred că evoluăm de fapt în salturi şi nici acestea egale. Vin momente care ne zdruncină din temelii şi ne obligă să ne schimbăm. Propria noastră voinţă cred că are o mult prea mică importanţă la acest nivel. Sunt forţe exterioare nouă care uneori au rolul de a ne smulge din amorţire şi ne trezim dintr-odată săltaţi pe o nouă treaptă de a cărei existenţă nici nu ştiam. Vedem brusc lumea dintr-o altă perspectivă. Dintr-un alt unghi. Linia orizontului e parcă mai departe cu cât suntem mai sus. Şi profunzimea e alta. Şi vine un moment în care începem să ne dorim. Căutăm ceva fără să ştim cu precizie ce anume. Dacă mai e încă o treaptă? Dacă e de fapt o scară fără sfârşit pe care am putea să tot urcăm? Începem să citim mai mult, ne întrebăm mai mult, ne dorim căi şi metode pentru a creşte. Iar viaţa ne oferă noi oportunităţi. Nu, nu ne micşorează treptele să urcăm mai uşor ci ne supune unor provocări din ce în ce mai dificile. Încercările devin mai grele, pentru că da, Dumnezeu îţi dă atât cât poţi duce. Iar noi ducem mai mult, pentru că am mai crescut un pic. Apar mici revelaţii care fac ca totul să aibă sens, un nou sens, iar provocările depăşite devin bătălii câştigate, pentru că tot ce nu ne omoară ne întăreşte cu adevărat.

O nouă treaptă, o nouă perspectivă, un nou orizont care ne atrage ca un magnet. Noi provocări, un nou salt. Şi cercul devine fără sfârşit…

Merită să ne dorim? Sau e mai bine să lăsăm totul să vină de la sine, atât cât e să vină… Sau poate nu avem încotro, sunt forţe care dincolo de noi ne obligă să creştem, ne obligă chiar să ne dorim asta. Sunt doar nişte întrebări, doar nişte supoziţii, nu am nici un fel de certitudine că cele de mai sus reprezintă legi care ar putea fi demonstrate în vreun fel, dar simt că nu sunt departe de adevăr. Dar care adevăr… 🙂