Non sens

Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti.

Octavian Paler

Oare de ce, de cele mai multe ori, nu-i iubim pe cei care ar merita asta, pe cei cu inima buna, pe cei care ne iubesc si poate chiar ne cersesc dragostea? Cand avem la discretie ceva intotdeauna noi oamenii nu mai apreciem acel lucru. Cand cineva ne sta la dispozitie, ne vrea, ne doreste, ne face declaratii de iubire, nu prea mai exista nici un soi de interes. Dar daca ar fi invers, ne-ar fi greu accesibila acea persoana, s-ar lasa greu ca sa zic asa, ar fi cu totul si cu totul altceva. Am scapara de dorinta de a ne fi aproape. Si nu e vorba ca nu intelegem mental acest lucru, ca nu vrem, chiar nu e nici un fel de rea vointa, din pacate chiar nu putem sa-l iubim pe cel care ne cerseste dragostea. Care este explicatia acestui fapt, acestei realitati atat de dure? Ar fi simplu de spus ca e doar firea omului, ca ne este scris in gene sa apreciem mai mult lupta pentru castigarea unui trofeu decat trofeul in sine. Daca nu trebuie sa luptam pentru dragostea cuiva si ni se ofera totul pe tava ce sens mai are? Ca sa nu se intample asta ar  trebui sa existe un echilibru intre aportul fiecarei parti si iluzia de lupta pentru a castiga batalia (chiar daca ea este castigata deja de la inceput). De cele mai multe ori, fiecare dintre noi a fost pus de-a lungul timpului in ambele situatii, si in cea in care am iubit si am oferit totul dar nu am primit in schimb mare lucru, sentimentele noastre fiind desconsiderate dar si in postura de a fi iubiti de altul sau alta si noi sa nu fim capabili sa oferim aceeasi cantitate de iubire. Unii dintre noi am fost chiar si in situatia paradoxala de a fi in acelasi timp in ambele situatii atat de contradictorii. Probabil ca niciodata nu este un echilibru perfect intre ce oferim si ce primim. Poate nici nu trebuie sa fie. Dar sunt situatii, ca cele despre care vorbim acum, cand oferi totul si nu primesti nimic.

Noi oamenii, atat de inteligenti, atat de avansati in atat de multe stiinte, nu suntem capabili de doua lucruri foarte importante, vitale as putea spune. Sa ne controlam mintea… adica gandurile, si emotiile… sentimentele. Cred ca este posibil cu antrenament sustinut sa controlezi mintea, dar sentimentele nu cred. Cum ar fi sa cunosti pe cineva, care sa fie in mare ceea ce iti este tie necesar ca sa poti avea o viata buna alaturi de el sau ea, dar sa nu iti inspire nici un fel de emotie, de traire, in schimb sa poti sa-ti impui… de azi inainte eu il iubesc pe X. Ar fi cred cea mai mare realizare umana posibila. Sa vrei sa iubesti si chiar sa si poti. Noi ceilalti am ramane blocati in incapacitatea nostra de a iubi poate exact pe cine trebuie, pe cine ar avea tot potentialul de a ne face fericiti. Iar noi zicem cu mare naturalete, ce sa fac daca nu il iubesc. Nu pot sa-l iubesc. Se mai zice ca dragostea vine si cu timpul, convietuind, invatand sa-l iubesti pe celalat. Eu una nu cred asta. Dragostea asta a noastra, umana, nu e asa. Poate e exact invers, cu timpul se diminueaza, dar daca se porneste de la zero, lasa ca nu-l iubesc dar il voi iubi cu timpul, sansele sunt nule.

Stiu, e tot unua din postarile mele realist – pesimiste. Dar promit ca o voi compensa cu una optimista cat de curand.

Maturitate

Anul asta se implinesc 25 de ani de la majorat. Deci 25 de ani de maturitate.  Nu e un moment obisnuit de bilant, dar ma gandeam sa facem totusi un mic inventar al acestui sfert de veac, cel mai frumos, cel mai fructuos, cel mai important, cel mai plin de momente magice din viata noastra.

Ce-am facut eu in acesti ani. In primul rand am muncit. Zi de zi, de la 18 ani fara 7 zile. Am facut si facultatea in paralel. Nu a fost deloc usor, dar evolutia ulterioara a facut sa merite tot efortul. Am crescut tot timpul ca nivel de pregatire profesionala, experienta si chiar si statut social atingand maximul pe care mi l-am propus vreodata. Dar pe final, cand nu mi-am mai propus nimic am dat putin inapoi, dar asta nu e decat provocarea de care aveam nevoie ca sa ma mobilizez si sa revin.

Material, am trecut prin aproape toate fazele posibile. De la a face economie si a strange ban cu ban pentru a-mi cumpara cele necesare, pana la a avea tot ce isi poate dori un om rezonabil. Sincer acum nu-mi doresc mare lucru din acest punct de vedere, desi nu e chiar cea mai buna perioada, pentru ca stiu cum este sa le ai pe toate si nu mai e nici o noutate pentru mine.

Ce ma bucur cel mai mult ca am realizat in acesti ani e copilul. E micut dar va creste si imi aduce mai multe satisfactii decat toate celalalte capitole la un loc. Pentru el merita sa fac eforturi pe toate celalate planuri. E sufletul meu si o motivatie constanta si extrem de importanta pentru mine.

Am lasat la urma aspectul sentimental…. ce pot sa spun? N-am pierdut timpul degeaba nici la acest capitol. M-am indragostit, am iubit, am fost fericita si am suferit. De mai multe ori. Diferit de fiecare data, cu nuante si trairi noi, dar cu aceesi emotie puternica.

In rest? Am invatat, am calatorit, m-am distrat, m-am certat, m-am imprietenit, m-am despartit, m-am bucurat, am avut hobbyuri. Am facut cam tot ce face orice om, dar am facut cu Pasiune. Pentru ca asta este structura mea interioara, nu pot sa fac aproape nimic asa de dragul de a face, pun suflet, traiesc prin ceea ce fac, sper, doresc, visez sa gasesc calea cea mai buna pentru mine si pentru cei din jurul meu.

Nu-mi pare rau de nimic din ceea ce am facut. Dar, nu pot sa nu ma intreb, am facut tot ce puteam face ca sa nu-mi para rau mai tarziu? Cred ca de fapt emotiile, sentimentele, trairile sunt cele despre care trebuie sa ne intrebam. Cum au fost? Cat au fost? Am reusit sa avem atatea trairi frumoase, pozitive, cu adevarat emotionante, incat sa nu ne para rau ca au trecut acesti ani? Daca da e perfect. Daca nu, nu e nici o tragedie, mai avem multi ani de trait in care sigur putem recupera totul. Numai ca trebuie sa incepem de azi, de acum, sa nu pierdem nici un minut. Carpe diem.