Drumuri

Îmi plac drumurile. Drumurile în afara orașelor, drumurile prin câmpii întinse, prin păduri umbroase, printre munți semeți. Drumuri spre libertate. Spre nicăieri. Drumuri la capătul cărora poate fi orice. Te poate aștepta oricine. Dar nu-mi place să fiu singură pe astfel de drum. Ci sa ma țină cineva de mână. Și eu să stau doar în scaunul din dreapta, să privesc panglica nesfârșită și unduioasă a șoselei. Atunci abia simt că sunt una cu drumul. Cu verdele frunzelor și cu albastrul cerului. Toate culorile pământului, toate imaginile perindate în viteză prin fața ochilor, vin spre mine, trec prin mine, prin trupul meu, prin inima mea, prin sufletul meu, îmi invadează fiecare celulă, fiecare nerv, fiecare globulă de sânge, îmi preiau gândurile și emoțiile și rămân pierdute în urmă. Mă curăță și mă luminează. Mă fascinează. Mă transformă. Atunci pot avea revelații. Atunci pot  ințelege că sunt doar o părticică din tot, din orizontul îndepărtat, de care ma apropii mereu fără să-l ating vreodată. Atunci înțeleg că orice vis se poate împlini. Numai să alegi drumul potrivit, cel spre tărâmuri frumoase, cel spre miazăzi, să ai mereu soarele drept reper, să te încălzească lumina lui blândă. Îmi place să merg în neștire și atunci când ploua. Dansul ștergătoarelor pe parbriz îmi creeaza o stare de transă. Firele de apă scurgându-se fără logică pe geamuri mă face să mă întreb dacă există vreo logică în existența mea. Sau daca trebuie să existe una. Dacă nu e mai bine să o las să curgă, pe firul ei de apă, pe șoseaua care se așterne în fața, fără întrebari, fără răspunsuri, doar savurand tot ce îmi iese în cale, luând tot ce e bun din ce îmi oferă ea, viața.

Drumurile chiar sunt ca viața. Nu conteaza prea mult nici începutul și nici sfârsitul lor. Conteaza doar drumul în sine, cum îl parcurgi, emoțiile, trăirile, dorul cu care îl stăbați. Drumurile sunt ca timpul. Trec prin noi cu o viteză uluitoare, lăsând în urmă doar amintiri.

Peste masura


Intotdeauna am simtit ca a avea masura in toate este calea spre o viata buna, fericita si sanatoasa. A fi echilibrat, a nu alege calea extremelor, ci calea de mijloc, este idealul. A te mentine undeva pe la mijloc, intre a vrea si a face totul sau a nu vrea si a nu face nimic.

Si cand vorbesc de masura ma refer la toate aspectele vietii. Plecand chiar de la felul cum mananci. Oricat de bun ar fi un aliment, chiar si apa care este considerat un soi de panaceu universal, daca exagerezi poate fi grav, sau chiar fatal. Orice soi de lipsa sau abuz poate creea dezechilibre. Nu trebuie sa mananci cine stie ce mancaruri sofisticate, trebuie doar sa mananci de toate cate putin, in asa fel incat sa-ti acoperi tot necesarul de vitamine, proteine, glucide si ce-o mai fi.

Apoi am putea sa vorbim despre munca. E bine, e util, e necesar din toate punctele de vedere sa muncesti. Dar … sa nu exageram nici cu asta. In primul rand cu asta … Pe de alta parte nici imobilitatea, lipsa activitatii zilnice, constante, nu e deloc buna, duce la stagnare, la lipsa oricarei perspective, si e musai de evitat.

Am putea sa vorbim despre miscare, sport, absolut necesar oricarei fiinte umane moderne, de obicei cu o viata sedentara. Este evident utila, dar orice exagerare poate fi periculoasa. Ideea e de fapt sa incerci de toate in viata, dar sa fii ponderat, sa stii sa-ti alegi calea, si sa poti selecta ceea ce este bun pentru tine in cantitatea cea mai potrivita. Sa iti gasesti echilibrul in relatia cu partenerul de viata, cu familia si prietenii.

Dar putem vorbi si de sentimente, emotii, trairi. Ideal e sa ai si aici aceeasi abordare. Intotdeauna mi-am dorit sa iubesc cu masura, dar constant, sa fiu ponderata in tot ceea ce simt, sa sufar (e necesara si suferinta, te face mai intelept) dar cu multa masura si cat mai rar. Dar se pare ca la acest capitol nu e asa cum doresti. Asa ca trebuie sa recunosc ca am depasit masura in toate. Am iubit cu toata disperarea posibila, am sperat cu tot sufletul, am dorit enorm de mult, am visat si am pus prea multa pasiune in tot ce am facut si simtit. Si am suferit pe masura.

Cu alte cuvinte:

Adevarata “masura” a vietii unui om nu se poate obtine decat prin “lipsa de masura”, dorind “fara masura”, indraznind “fara masura”, iubind “fara masura”.

Octavian Paler

 

Despre… nimic

Am început să scriu mai înainte un articol despre un subiect extrem de serios, un subiect plin de încărcătură emoțională, dar m-am răzgândit când era aproape gata. Și l-am șters. Pur si simplu nu am dispoziția necesară să scriu ceva ”greu”. Așa că m-am decis brusc să scriu despre …. nimic. Și văd că merge. Îmi zboară degetele pe taste.

Am luat efectiv o pauză. O pauză mentală. Nu vreau să mă gândesc la nimic anume. Las gândurile să curgă așa cum vor. Nu vreau să mă limitez, pentru că a-mi stabili o temă de gândire e echivalent cu a mă bloca la acel nivel.

O pauză emoțională. Poate o să-mi sară inima de emoție când am să văd că o plăntuță are un bobocel de floare, o mică și delicată nouă apariție, o nouă speranță de viață. Poate o să-mi aduc aminte de o pozna de a copilului meu și o să zâmbesc plină de dragoste și emoție. Sau poate, pur si simplu, nu o să simt nimic, absolut nimic, cinci minute sau o oră întreagă. Nu știu.

Să fiu ca un copil, fără idei preconcepute, fără planuri dinainte făcute, deschisă total la tot ce vine spre mine, așa cum vine, fără să judec, fără să interpretez, fără să îmi fac speranțe vis-a-vis de nimic.

E cald aici, chiar dacă afară e șocant de frig pentru data de 9 martie, la radio e muzică, și eu scriu. E extrem de confortabil fizic și psihic să fiu aici și să pot scrie. Orice, ceea ce simt sau nu, ceea ce îmi face plăcere, ceea ce cred eu că am de împărtășit voua. Poate și voi stați exact la fel ca mine, în fața calculatorului, în căldura propriilor cămine și răsfoiți blogul meu, și poate zâmbiți uneori întelegători.

Efectiv acum nu trebuie și nu pot să simt nimic. Nu vreau să am nici un fel de speranțe. Vise? Ce sunt alea? Vreau pur și simplu să vegetez. Ca o plantă. Ca un copac. Aștept căldura și lumina soarelui să mă încălzească. Știu sigur că va veni. Nu trebuie să-mi fac probleme din cauza asta, nu trebuie să sper, nu trebuie nici măcar să-mi doresc prea mult. Va veni și atat.  E firesc. La fel și ploaia. Poate va fi un pic de seceta în martie, dar sigur va ploua în aprilie. Contează? Nu.

Trăiesc. Sunt aici pe acest pământ. Sunt un om ca oricare altul. Am aceleași nevoi. Cred că tot ce trebuie să fie in viața noastră așa se pot numi: ”nevoi”, materiale, intelectuale, emoționale, spirituale, etc. Câtă vreme acestea sunt satisfăcute ce am putea să ne mai dorim? Ne puteam asigura hrana, avem un cămin cald, avem pe cineva care ne iubește, avem credință în Dumnezeu, avem milioane de cărți (sau bloguri hihihi) de citit și filme de văzut, de ce mereu ne trebuie încă ceva, pe oricare din planuri? Pentru noi oamenii nu e niciodată de ajuns ceea ce avem. Poate așa trebuie să fie, poate așa evoluăm, numai să fie în sensul bun, evoluția necontrolată să nu ajungă în final să devină involuție.

De fapt, ce este acest ”nimic”? Este locul în care poate să apară orice, poate să fie umplut cu orice, e deschis și disponibil pentru orice variantă. Este acea stare în care se poate întâmpla orice, nou și neașteptat sau vechi și deja știut. E acea lipsă de emoție care poate fi înlocuită oricând cu sentimente sublime și înălțătoare sau cu banalități. Depinde doar de noi. Să umplem golul cu tot ce e bun și frumos, cu lucruri plăcute, cu gânduri frumoase, cu emoții simple și adevărate.

Poate starea mea de azi e un semnal că trebuie să iau o pauză în a-mi lua în serios rolul și scopul meu aici. Poate e doar o toană de moment (femeile mai au și din astea). Nu știu ce e, și nici nu-mi bat capul cu asta. Voi vedea mâine, sau poimâine, sau în altă zi, ce dispoziție voi avea și așa voi face.