Tag: soarele

M-am visat odată. Pe mine, cea de dincolo de cuvinte. Îmi uitasem gândurile. Îmi rătăcisem amintirile. Şi era bine. Aveam doar două braţe. Făceau multe lucruri… Ştiau să muncească cu folos, să îmbrăţişeze strâns, să mângâie copaci, stele sau păsări şi câteodată suflete. Aveam două picioare. Şi ele erau pricepute. Mă duceau exact acolo unde aveam nevoie. Călcau ori apăsat şi hotărât, ori moale şi delicat fără să întrebe de ce ar trebui să facă asta. Mai aveam şi un trup, in care abia încăpea o inimă. Creştea de multe ori depăşindu-l. Se mai strângea câteodată de dor. Cât un purice nu se mai făcuse de mult, pentru că uitase ce e frica. Iar capul? Da, mai era şi un cap. Doi ochi care învăţaseră din nou să privească. Şi mai scăpau câte o lacrimă din când în când, de fericire doar. O gură care zâmbea mai mereu şi inventa cuvinte, un nas care adulmeca de la distanţă parfumul teilor comandând picioarelor direcţia potrivită. Şi o claie de păr care tresărea înfiorată la orice adiere de vânt.

Şi lumea era foarte prietenoasă. Străzile mi se aşterneau singure în faţă, copacii îşi aplecau crengile pline de rod, florile îşi deschideau corola şi îşi împrăştiau parfumul, soarele îşi trimitea razele să-mi încălzească trupul, iar ploaia îmi lipezea caldă ochii.

Apoi visul s-a stins încet. Nu ştiu de ce. Poate venise mâine şi trebuia să mă gândesc ce o să fac. Poate ieri încă mai sălăşluia în mine şi îşi cerea amintirile înapoi. Sau poate că fiind un vis fără trecut şi fără viitor, nu putea exista decât o clipă.

Clipa cea de acum.