Negare

A răsărit speranţa?

Nu, razele-i sunt arse

Auzi exuberanţa?

Nu, vorbele-i sunt farse.

 

Timpul creşte în mine?

Nu, eu blocată sunt în el

Mai vinde cineva destine?

Nu, se vând locuri în carusel.

 

Se mai nasc începuturi?

Nu, dor sfârşiturile prea tare

Mai zboară noaptea fluturi?

Nu, ucise le sunt aripile împietrite-n aşteptare.

 

30 martie 2013

Speranţe

aproape_de_luminita

Fotografie a minţii, imagine în declin

Disecţie a gândurilor ce nebuneşte vin

Secundă de-nălţare cu mii de clipe apoi de iad

Este speranţa, a fericirii vis nomad.

 

Izbucnire de iluzii în ciuda realităţii gri

Clipe de adâncă amăgire ce veşnic le-ai dori

Nesomn sunt nopţile visând că luna o atingi

Speranţa strigă iarăşi ca-n suflet tu să nu o stingi.

 

Departe ajung, mereu zboară ca vântul

În căutarea a acel ceva care să ne înveţe cuvântul

Fericire să credem că vom şti rosti apoi

Chiar dacă nu am învăţat s-o creştem chiar adânc în noi.

 

Pleacă atunci, speranţă tu ce arzi de-un veac

M-am săturat, nu te mai vreau în suflet steag

O să trăiesc doar astăzi, de mâine nu vreau să mai ştiu

De-ar fi să fiu vreodată fericită, acuma doar să fiu.

Apus de iarnă

apus-de-iarna-4_76dc880e4aa959[1]

Melancolie rece simplifică culori

Doar soarele-şi aprinde o rază printre nori

Apus în alb şi negru îngheaţă orice vis

Trezeşte suferinţe uitate în abis.

 

Pustiul de zăpadă acoper-un destin

Uitat de fericire şi transformat în chin

Speranţa e departe în a luminii dor

Doar bezna îşi întinde aripile în zbor.

 

Stranie frumuseţe coboară pe-nserat

În suflet ce priveşte durerea a încetat

Prin gânduri umblă doruri uitate dinadins

Prin vise zboară umbre pe care timpu-a nins.

 

În nemişcare-i totul, doar norii-au propriul dans

Al fantasmelor, haotic, iluzoriu vals

Dar inima tresare, aruncă alb veşmânt

Se-nalță peste lume-a iubirii jurământ.

Epuizare

Am obosit. Ce uşor şi comod este să spui asta! Spui că ai obosit şi nimeni nu ar trebui să-ţi mai ceara ceva din acel moment. Nici tu nu mai ai pretenţii de la tine în atari condiţii. Doar ai obosit… nu? Nu poţi face altceva decât să te odihneşti, să te linişteşti, să te aduni, dacă ţi-ai împrăştiat prea mult energia prin diverse locuri şi treburi. Dar ce te faci când oboseşti inclusiv să iubeşti? Pur şi simplu nu mai poţi. Ţi-a obosit sufletul. Ştiu că nu e posibil aşa ceva. Dar dacă, totuşi, şi el, sufletul, mai oboseşte, mai are nevoie de o pauză? E chiar aşa de absursd? Poate ţi-a obosit şi inima. Nuuu, nu să bată, la asta se pricepe, e jobul ei, bate întruna. Dar a obosit să simtă, să dorească, să aştepte. Ţi-au obosit şi nopţile poate. Visele îţi sunt în alb şi negru doar. Culorile de altă dată s-au atrofiat până la dispariţie. Nici mirosul dulce al somnului de mai demult nu mai e. Miroase acum a vechi şi trist, oricât ai aerisi, somnul tău nu mai e parfumat. Dormi ori prea profund, ori prea superficial, ori prea mult ori prea puţin, rezultatul fiind acelaşi. Mai multă şi mai multă oboseală. Cum ziceam, cel mai grav e când oboseşti să iubeşti. De ce se poate întâmpla asta? Oare cauza este că ai iubit prea mult, că ai dat tot ce aveai şi ţi s-au terminat resursele? Nu mai e de unde pur şi simplu? Ai pus prea multă pasiune, ai trăit totul la prea mare intensitate, ai zburat mult prea sus, ai aprins focuri în ploaie (vorba cântecului)? Sau poate ai iubit prea puţin, prea rar, prea fără convingere, şi…. nu ai antrenament. Oboseşti repede în condiţiile astea, normal. Singura care nu ar trebui să obosească niciodată este speranţa. Deşi….