Despre… nimic

Am început să scriu mai înainte un articol despre un subiect extrem de serios, un subiect plin de încărcătură emoțională, dar m-am răzgândit când era aproape gata. Și l-am șters. Pur si simplu nu am dispoziția necesară să scriu ceva ”greu”. Așa că m-am decis brusc să scriu despre …. nimic. Și văd că merge. Îmi zboară degetele pe taste.

Am luat efectiv o pauză. O pauză mentală. Nu vreau să mă gândesc la nimic anume. Las gândurile să curgă așa cum vor. Nu vreau să mă limitez, pentru că a-mi stabili o temă de gândire e echivalent cu a mă bloca la acel nivel.

O pauză emoțională. Poate o să-mi sară inima de emoție când am să văd că o plăntuță are un bobocel de floare, o mică și delicată nouă apariție, o nouă speranță de viață. Poate o să-mi aduc aminte de o pozna de a copilului meu și o să zâmbesc plină de dragoste și emoție. Sau poate, pur si simplu, nu o să simt nimic, absolut nimic, cinci minute sau o oră întreagă. Nu știu.

Să fiu ca un copil, fără idei preconcepute, fără planuri dinainte făcute, deschisă total la tot ce vine spre mine, așa cum vine, fără să judec, fără să interpretez, fără să îmi fac speranțe vis-a-vis de nimic.

E cald aici, chiar dacă afară e șocant de frig pentru data de 9 martie, la radio e muzică, și eu scriu. E extrem de confortabil fizic și psihic să fiu aici și să pot scrie. Orice, ceea ce simt sau nu, ceea ce îmi face plăcere, ceea ce cred eu că am de împărtășit voua. Poate și voi stați exact la fel ca mine, în fața calculatorului, în căldura propriilor cămine și răsfoiți blogul meu, și poate zâmbiți uneori întelegători.

Efectiv acum nu trebuie și nu pot să simt nimic. Nu vreau să am nici un fel de speranțe. Vise? Ce sunt alea? Vreau pur și simplu să vegetez. Ca o plantă. Ca un copac. Aștept căldura și lumina soarelui să mă încălzească. Știu sigur că va veni. Nu trebuie să-mi fac probleme din cauza asta, nu trebuie să sper, nu trebuie nici măcar să-mi doresc prea mult. Va veni și atat.  E firesc. La fel și ploaia. Poate va fi un pic de seceta în martie, dar sigur va ploua în aprilie. Contează? Nu.

Trăiesc. Sunt aici pe acest pământ. Sunt un om ca oricare altul. Am aceleași nevoi. Cred că tot ce trebuie să fie in viața noastră așa se pot numi: ”nevoi”, materiale, intelectuale, emoționale, spirituale, etc. Câtă vreme acestea sunt satisfăcute ce am putea să ne mai dorim? Ne puteam asigura hrana, avem un cămin cald, avem pe cineva care ne iubește, avem credință în Dumnezeu, avem milioane de cărți (sau bloguri hihihi) de citit și filme de văzut, de ce mereu ne trebuie încă ceva, pe oricare din planuri? Pentru noi oamenii nu e niciodată de ajuns ceea ce avem. Poate așa trebuie să fie, poate așa evoluăm, numai să fie în sensul bun, evoluția necontrolată să nu ajungă în final să devină involuție.

De fapt, ce este acest ”nimic”? Este locul în care poate să apară orice, poate să fie umplut cu orice, e deschis și disponibil pentru orice variantă. Este acea stare în care se poate întâmpla orice, nou și neașteptat sau vechi și deja știut. E acea lipsă de emoție care poate fi înlocuită oricând cu sentimente sublime și înălțătoare sau cu banalități. Depinde doar de noi. Să umplem golul cu tot ce e bun și frumos, cu lucruri plăcute, cu gânduri frumoase, cu emoții simple și adevărate.

Poate starea mea de azi e un semnal că trebuie să iau o pauză în a-mi lua în serios rolul și scopul meu aici. Poate e doar o toană de moment (femeile mai au și din astea). Nu știu ce e, și nici nu-mi bat capul cu asta. Voi vedea mâine, sau poimâine, sau în altă zi, ce dispoziție voi avea și așa voi face.

Altfel…despre comunicare

Avand in vedere cele spuse de Cera in comentariul ei la Despre mine, m-am gandit sa scriu un articol despre problema ei principala: comunicarea in cuplu. Am scris articolul, dar, tinand cont ca nu ma pot erija in psiholog, pentru ca nu am aceasta calificare, l-am sters. Daca vreti sa aflati parerea unor specialisti despre comunicare veti gasi foarte usor cu un search pe google.

Cel mai corect si cinstit din  partea mea e sa va vorbesc din propria mea experienta, in speranta ca ii va folosi lui Cera  sau altora. Sigur ar fi util sa scrieti si voi cum comunicati in cuplu, poate mai invatam una de la alta.

Deci, eu. Vorbareata ca toate femeile. Am mare nevoie de comunicare, nu neaparat sa vorbesc zilnic despre probleme existentiale grave si dureroase. Nu. Trebuie doar sa … vorbesc. Sa fiu ascultata si sa mi se raspunda si altfel decat cu… aha, da, nu, bine. In schimb stiu sa ascult, si incerc sa-l fac pe celalalt sa-mi spuna ce il doare, cum ii este, ca sa il pot ajuta. Asta in situatii normale, fara prea mare incarcatura.

Dar, problemele apar cand lucrurile nu mai stau chiar asa cum trebuie. Cand este un conflict, o neintelegere, nu prea mai reactionez cum trebuie. Nu mai am rabdare sa ascult si sa inteleg opinia celuilalt, vreau in schimb sa fiu inteleasa si ascultata. Daca nu se intampla asa ma enervez si chiar mai ridic si un pic tonul din dorinta de a-l acoperi pe celalalt si a ma face auzita. Stiu ca nu e bine, dar sunt colerica, si e greu sa ma stapanesc. Dar sunt constienta ca gresesc si incerc sa ma schimb.

Apoi, in alt context, intr-o situatie conflictuala, daca consider eu ca sunt nedreptatita de partener, ma supar si tac. Desigur ca se supara si el si apoi sa te tii. Cine cedeaza primul si cere pace, printr-o imbratisare sau o vorba draguta. Eu? In nici un caz. Tac asa pana la calendele grecesti. Daca el face cel mai mic efort sa ma impace renunt si chiar imi trece supararea instantaneu.

Ca sa nu o mai lungesc, vreau sa spun ca am avut partener cu care m-am inteles extrem de bine. Nu ne-am certat mai des de o data la cativa ani si ne trecea imediat. Dar si partener cu care m-am certat o data la doua zile si ne tinea pana la urmatoarea cearta.

Deci, cred ca reusita comunicarii in cuplu depinde de cativa factori importanti:

–         Temperamentul fiecaruia si compatibilitatile dintre cei doi;

–         Sentimentele care ii unesc;

–         Durata relatiei si varsta la care a demarat;

–         Educatia si experienta de viata a fiecaruia.

Daca exista sentimente puternice si totusi comunicarea nu functioneaza, cred cea mai buna solutie e apelarea la un psiholog specializat pe relatii de cuplu.