Mirare

apus cristina

Sting un gând, altul se-nalţă

Cresc un dor, altul apune

O speranţă se împlineşte

Alta visul nu şi-l spune.

 

Mă privesc, oglindă nu e

Dincolo de chip să vadă

Cad în mine ca în ceaţă

Sufletul îmi e cascadă.

 

Mă întrec cu norul care

Şi-a vărsat ploaia albastră

Zbor cu fluturele care

A iubit floarea din glastră.

 

Rădăcinile mi-s smulse

Mă hrănesc doar cu lumina

Ce mi-o picură apusul.

Neînţeleasă îmi e vina.

 

O mirare mă cuprinde

Eu n-aş fi de n-ar fi norul

De n-ar fi cerul albastru

N-ar trăi în mine dorul.

 

Dans în cer

dancing-queen-1

Când inima-și începe valsul

Cad albe ropote din cer

Aplauze ce cântă dansul

Zăpezilor scăldate-n ger.

 

Când dorul nu-și găsește calea

Spre inima pe care-o vrea

Plâng gândurile îmbrățișarea

Pe care azi n-o pot avea.

 

Când sufletul își strigă vara

Prea rece, iarna l-a înghețat

Destinele își pierd povara

Haotic stelele l-au luminat…

Gând iubirii de atunci

601512_566069560084144_163123329_n

 

Mi-ai atins inima, atunci

Mi-ai răspândit în trup fericirea

Dacă ar fi totul acum, nu atunci

Aş strange în mine toată iubirea.

 

Aveai ochi de îndrăgostit, atunci

Tăcerea se împletea cu a ta privire

Dacă mi-ai vorbi acum, nu atunci

N-aş mai trăi doar cu o amintire.

 

Mi-ai îmbrăţişat sufletul, atunci

Dincolo de viaţă şi moarte e acea simţire

Dacă ai fi lângă mine acum, nu atunci

Te-aş lăsa să pleci, să scriu iar despre tine, iubire.

 

O lume întreagă

560639_306954482745461_579689577_n
Îi oferise totul. Toată inima, toate gândurile, toate emoțiile ei. Și tot sufletul. Îl desprinsese fără regrete din lăcașul lui, îl despăturise ca pe o hartă și i-l așternuse în față. Dar el nu făcu decât să aleagă un drum la întâmplare fără un punct anume de plecare și fără vreun sfârșit, să-l urmărească câteva clipe cu degetul și apoi să renunțe plictisit. Poate erau prea multe drumuri acolo, pe hartă. Și nu s-a putut decide. Sau erau prea monotone, fără provocări majore, fără piedici care să-i stârnească interesul. Toate erau line și plecau de la ea și se sfârșeau la el. Niciodată invers.

Erau si izvoare acolo, mai toate limpezi și cristaline. Puteai să îți vezi imaginea în ele ca într-o oglindă, oglinda ochilor ei. Poate că ceea ce vedea acolo nu era tocmai ce i-ar fi plăcut lui. Pentru că ochii ei nu cunoșteau minciuna. Îl reflectau atât de fidel încât el prefera să evite contactul sufletelor lor.

Imensele oceane ale hărții ei se aruncau însă cu putere în maluri, sfărmau pietrele tranformându-le în nisipul cel cald, zbuciumau valuri în larg, înnebunite de uragane teribile, sau amuțeau adormite legănându-și blând sirenele. Toată forța asta interioară îl speria, știa că nu i-ar face față furtunilor.

Și mai erau pe acea hartă, verzi pajiști, presărate cu flori atât de modeste, care își ridicau capul cu sfială spre cer doar când soarele era așezat în divan de nori. Altfel le-ar fi orbit strălucirea lui. Și mândrului soare nu îi era dat să le vadă, crezând sau sperând că ele nici nu există.

Dar erau acolo și munți semeți, mândri că pot privi soarele în ochi. Ghețarii lacomi acaparau verdele pădurilor de pe poale și străluceau întrecându-se cu soarele căruia îi reflectau și multiplicau exploziile.

Nici izvoarele limpezi, nici neliniștitele oceane, nici modestele flori sau ghețarii puternici nu îl făceau să se simtă prea confortabil în această lume a sufletului ei. Pentru că întreaga lumea era de fapt a ei. El alegând să se autoexcludă.