Poveste fara sfarsit

Nimeni real nu era in viata ei. Isi imagina insa ca iubeste. Iubea chiar, aproape real, aproape viu, si asta o facea sa simta ca e implinita. Stia cum e iubirea, o traise, iubise ca fiecare, fusese si in al noulea cer si in iadul cel mai negru. Inima ei stia tresaritul emotiei, stomacul ei simtea inca urme de aripi de  fluturi care ii dadeau fiori in tot corpul, sufletul ei avea inca parti arse de dor, si putea recompune din toate acestea iubirea. Ii placea sa o adulmece in aer, sa o simta in vene, sa o absoarba prin toti porii. Stia ca el va veni. Era aproape, doar ca inca mai cauta drumul, se ratacise putin pe cararile vietii, dar cu siguranta o va gasi. Si se pregatea pentru acel moment. Era ca un fel de antrenament. Ca el sa nu o gaseasca nepregatita. Asa ca pana atunci iubea copacii statornici din parcul in care se plimba seara, iubea luna care ii lumina noptile de nesomn, iubea soarele care ii trimitea razele lui sa o trezeasca alene dimineata, iubea greierii care ii cantau romante seara sub geam, iubea ploaia care ii scalda gandurile sau roua diminetii care semana atata de bine cu lacrimile care ii mai straluceau din cand in cand pe obrazul delicat. Ochii ei visatori erau si tristi si veseli in acelasi timp. Era o stare anume, diferita, de bine si de rau, de iubire si noniubire, de fierbinte si stranie senzatie de rece totodata. Stia ca e frumoasa si emana o atractivitate ciudata, parca ar fi fost o straina poposita pe meleaguri nestiute, putin neadaptata, plutind intr-o lume a ei, pura si inocenta. Cum arata el, nu era sigura.. .. Stia doar ca e inalt, si ca are ochii luminosi ca o zi senina de vara, dar trasaturile ii erau neclare. Stia ca e un barbat puternic dar si tandru si iubitor in acelasi timp. Stia ca trecuse si el prin multe, si poate inima i se impietrise putin, si ca doar ea putea sa o faca sa bata iar cu toata taria, cu toata increderea, si ca emotiile vor curge iar, libere intre ei cand vor fi impreuna. Il purta in inima ei. Nu trebuia decat sa vina, sa ajunga. Pentru ca ea il astepta. Mereu.

Scrisoare

Respir inca aerul tau. Miros inca parfumul corpului tau. Simt inca gustul buzelor tale. Traiesc ca sa te revad. Ma colpeseste amintirea simturilor mele ravasite de tine. Ma uimeste dorul intens dupa doar cateva ore de cand ai plecat. Ma innebuneste gandul ca poate nu te voi mai vedea. Ca poate drumurile noastre vreodata se vor desparti. Ma infioara amprenta ultimei tale imbratisari. Cum traiam inainte de a te cunoaste? Traiam de fapt? Sau doar existam? Timpul a stat in loc atunci. Nimic nu a mai existat pe lume in afara de noi. Nu am mai auzit alt zgomot in afara de respiratia ta si bataile inimii mele. Nu am auzit altceva decat propriile mele cuvinte si ganduri de dragoste si dor. Si pe ale tale … cat esti de frumoasa….  Ne-am contopit sufletele, gandurile, emotiile, si acum nu se mai pot desprinde. Toate au ramas la tine. Si nu ti le cer inapoi. Numai sa ai grija de ele. Sa le dezmierzi cum ai facut cu mine, sa le hranesti cu gandurile si sperantele tale. Sa mi le aduci inapoi mai implinite si ti le voi inapoia pe ale tale, pentru a le putea contopi din nou, la un alt nivel, mai colpesitor.

Am o senzatie puternica de irealitate. Oare a fost adevarat? Avem noi dreptul sa simtim asa ceva? Sau e doar o scapare. O strafulgerare, o atingere de zei, irepetabila. Da, asta e, acum imi dau seama, a fost doar un vis… dulce si mangaietor, tandru si emotionanat, pasional si frenetic, romantic si amagitor, cel mai frumos vis din viata mea. Si da, e irepetabil.