Tangoul

tango-argentina-407724_688_1017

Secundele îmi ticăie
Încet, preling fiori
Aprind şi artificii
În mine uneori.

E timpul cel ce bate
În inima-mi mereu
Sau dorul stins în suflet
De tine, mine, EU.

Nu-i nimeni vinovat
De timp şi de ecou
Se întâmplă doar să cadă
În mine-n un vechi tangou.

Cu paşi ce nu se uită
Cu paşi care mai dor
Secundă cu secundă
Tangourile mor.

Caut

Caut cuvinte

S-au rătăcit atunci prin mine

Urma li s-a transformat în umbră

Dar a izvorât lumina

Căzute au fost pe frontul secundelor.

Caut destine

Au plecat atunci cu tine

Mi-au luat zâmbetul cu ele

Am doar un viitor fără zâmbet

Şi un prezent fără mine.

Caut iubirea

Parcă a trecut atunci pe lângă mine

Mi s-a aşezat o clipă pe buze

Am crezut că-i doar ploaia

O altă clipă mi-a fluturat pe gene

Am sperat că-i doar vântul

Dar erai tu

Cel care arde cuvinte

Cel care fură destine

Timp fără glorie.

Dualitate


dualism1

Urâtul, dezamăgita frumuseţe

Ce s-a pierdut pe sine în noroi

Şi bucuria, vesela tristeţe

Ce-a alungat din casa-i şi venin şi puroi

Iubirea, sublimare a urii

Izvor de preasfinţire, născută din nevoi

Uitarea, prefaţă a amintirii

Medicament al sufletelor de eroi

Prezentul, clipă a nemuririi

Ce arde timp şi viaţă-n noi

Sărutul, izbucnire a naturii

Cascadă prăvălită-n amândoi

Întuneric, renaştere a luminii

Nimic sunt eu, pierdută, fără voi.

13 aprilie 2013

Gânduri răvăşite

Îmi place să stau trează noaptea târziu. Uneori. Vinerea în special. Acum de exemplu. E ora 1.40 si nu dorm. E linişte totală. O linişte de mormânt aş putea spune, dar nu-mi place cum sună. Aşa că e doar linişte. Şi îmi place să o ascult. Îmi mai place şi să fiu singură într-o astfel de noapte. E singurătatea mea, numai a mea, şi pot face ce vreau eu cu ea. Nu ca în restul timpului. Pot citi, pot scrie, îmi pot asculta gândurile, mai liniştite decât de obicei, într-o asemenea noapte liniştită. Nu îmi pun nici măcar muzică, m-ar deturna de la a mă simţi şi gândi pe mine. Te poţi şi simţi şi gândi în acelaşi timp? Nu ştiu. Nu cred. Cred că mai degrabă alternez. Şi ceea ce simt îmi provoacă gândurile să tragă de mine să ies din visare, iar gândurile, odata avute, mă fac să reintru în reverie. Şi să reîncep să mă simt, să mă percep, aşa cum sunt. Dar am oare curajul să mă privesc în ochi? Cu ochii larg deschişi. Să mă privesc doar, ca într-o oglindă fermecată, care să-mi spună adevărul… nu că sunt cea mai frumoasă din ţară, asta deja ştiu, ci să mă arate aşa cum sunt, să nu mă mintă, aşa cum fac eu de obicei cu mine însămi. Şi eu să mă recunosc. Să zic un DAAAA, plin de convingere, asta sunt eu, bună sau rea, nu contează, sunt cum sunt şi atât. Nimic nu e bun şi nimic nu e rău. Decât în comparaţie cu acele cutume ale societăţii în care trăim. Iar eu nu vreau să mă compar. Oricum, aş ieşi destul de prost din orice astfel de comparaţie. Aşa că îmi convine ideea. Să fiu doar eu, să trec dincolo de trup, de aspectul fizic, de capacităţile mentale, de experienţa dobândită, de catralioanele de chestii învăţate, memorate, asimilate, să mă dezbrac ca pe o ceapă, de toate foile care mă acoperă, mă ascund, mă încarcerează şi să ies în lumină. Miez. Esenţă. Atât să fiu.

Gata, am bătut destul câmpii, batuţi şi aşa de ploi şi vânt, nu ştiu cu ce mi-au greşit în noaptea asta.

Sper ca voi să dormiţi şi să visaţi frumos.