Câtă ploaie-ncape Doamne
În secunda unei toamne
Câte suflete revarsă…
Ploaia asta-i doar o farsă.
Câtă ploaie se coboară
Pe frunza ce dă să moară
Peste inima săracă
În speranţă. Ce-ar fi dacă…?
Câtă ploaie risipeşte
Norul care tot mai creşte
Doar iubirea ştie care
Toamnă-i binecuvântare.
Câtă ploaie-mi umple dorul
Nu i-ar mai seca izvorul
Poate să plouă o viaţă
Tu să-mi fii ploaie şi ceaţă.
Se ţes covoare grele-n frunze
Pierdute alene ca într-un gând
Octombrie, tablou de pânze
Ne bântui, visele aprinzând.
Ai înviat în miez de toamnă
Rugina vieţii ne-aminteşti
Vrei să ne-arăţi, tu iarăşi doamnă
Toate luminile cereşti.
Născută eşti de crizanteme
Şi mame ce îmbătrânesc
Octombrie, când abul geme
Ne furi cu ani ce-ngălbenesc.
Senină-i astăzi umbra noastră
În toamna grea ce ne-a pătruns
Prin chihlimbarul frunzei mute
Ce soarele ni l-a adus.
Albastru-i astăzi infinitul
Îl strâng nebun la piept şi-l cern
La începutul toamnei mele
Dând aripi visului etern.
Prea scurtă este astăzi clipa
Mă uit la ea dar nu o ştiu
Nălucă, urma i-o adulmec
În toamna cu gând ruginiu.
Chiar dacă-i cenuşie ziua
Trecută-amăgitor prin noi
Să-i împlinim noua culoare.
Eu şi cu tine. Amândoi.
E vremea toamnelor din noi
E vremea gândurilor moi
A paşilor muiaţi în vată
Când frunza plânge dar te iartă.
E vremea toamnelor gutuie
E vremea gândului statuie
Privind-năuntru şi afară
Cântând a vântului fanfară.
E vremea toamnelor ce-au fost
A gândurilor fără rost
Căci ploaia va spăla oricum
Tot praful verii de pe drum.
E vremea toamnelor năuce
Cu gând de Vino, Nu te duce
Vino în sufletu-mi pierdut
Tu Toamnă-n care am renăscut.
