Iulie a inceput torid. Caldura excesiva a pus stapanire pe tot. Nimic si nimeni nu i se poate opune. Totul e molesit.
Oamenii nu mai sunt aceeasi pe astfel de vreme. E un fel de epuizare care pune stapanire pe ei. Mintea e mai incetosata, simturile mai adormite, trupul, prins ca intr-o imbratisare de aerul topit, nu face decat sa caute un colt mai racoros unde sa stea in simpla vegetatie. Nimic nu mai da randament.
Pana si noptile devin fierbinti. Soarele isi lasa parca razele ascunse undeva pe pamant si nu vrea sa-l vada racorit de fel. Sau ii lasa lunii caldura lui de peste zi, si o face paznic peste temeperaturile nocturne. Nici un nor nu e pe cer.
Nici vantul nu mai stie incotro sa bata. E debusolat complet. Peste tot e aceeasi caldura covarsitoare. Incotro sa se mai duca? Si ce sens are sa mai miste aerul aproape fierband dintr-un loc in altul?
Si pietrele s-au speriat. Umbla un zvon printre ele ca daca mai dureaza mult caldura se vor topi, si vor curge impreuna cu raul aproape secat. Pentru ca malul lui plange. S-a uscat de tot si nu stie cat o sa mai reziste fara apa binecuvantata.
Copacii isi intind ramurile in loc de rugaciune, implorand astfel cerul pentru o picatura de ploaie, pentru un nor si o pala de vant.
Dar soarele e mult mai convingator. E vremea lui, nimic nu-l poate opri. Destul o sa vina curand iarna si paturi groase de nori il vor umbri pana aproape de disparitie. E vremea soarelui, a zilelor lungi si senine, a concediilor la malul marii, a parcurilor pline de flori, a plimbarilor in doi seara pe strazi dorminde. Cat e de frumoasa vara….
Alte povesti toride gasiti in tabelul de la clubul PSI.