De dincolo…

De dincolo de stinse gânduri

Ești tu, pierdut în dorul meu

De dincolo de aspre vise

Mă vrei, azi, mâine și mereu.

 

De dincoace de albe stele

Mă umpli veșnic de trecut

De dincoace de aripi rupte

Vrei zborul tău să îl ascult.

 

Din așternut de clipe calde

Trăiesc tăcută în iubirea ta

Din așternut de emisfere

Mă întregește dragostea.

 

Din prea tăcutul te iubesc

Mă nasc de fiecare dată

Din prea aprinsul înțeles

Te recunosc, clipă uitată.

 

Nu știu de dorul mi-e greșit

Tu să îmi spui, rimă albastră

De soarelui apusul nu i-a reușit

Tu luminezi, ca el în noaptea noastră.

 

Necunoscutul

ca. 2001

Te asaltează brusc într-o zi. Te uimeşte, te impresionează. Nu-l înţelegi deloc, sau nu pe deaîntregul. Ai vrea să-l pătrunzi, să-i studiezi profunzimile, dar nu ştii de unde să-l apuci, de ce să te agăţi pentru a-ţi reuşi înaintarea. Da, e el, necunoscutul. Câteodată te priveşte lung de dincolo de fereastră, de undeva din depăratare, altădată te cheamă chiar din tine, e în piesele tale componente, luate separat sau împreună, ca un angrenaj, sau în componentele mai delicate, mai subtile, pe care uneori le percepi vibrând iar alteori te întrebi dacă există.

Vine din trecut, pentru că şi acolo este o doză bună de necunoscut. De neînţeles, de nerăspuns. Şi se îndreaptă cu viteza unui atlet bine antrenat fix spre viitor. Ce este un viitor? Unde este el? Când? Despre cum nu are rost să mai întreb. De ce ar merge lucrurile firesc, pe un făgaş cunoscut şi aşteptat, când e atâta necunoscut care trebuie să se manifeste… Aşa cum binele şi răul trebuie să coexiste, să se împletească, la fel, cunoscutul şi necunoscutul, ştiutul şi neştiutul, înţelesul şi neînţelesul, liniştitorul şi înnebunitorul trebuie să aibă un rol egal. Iar atracţia necunoscutului poate fi comparată, cu oarecare rezerve e drept, cu atracţia răului. Te tentează, te atrage, te cheamă spre el, ai vrea să-l tatonezi, să-l pipăi, să-l simţi, să afli din ce material nepământesc e făcut. Chiar dacă pericolul pândeşte după acel colţ. Rişti. E palpitant, vrei să încerci, să AFLI. Şi cu fiecare pas făcut, cu fiecare colţ cucerit, sunt altele, mai neştiute, mai ascunse, mai tentante. Dar la un moment dat spui STOP. Te-ai maturizat, ai depăşit nivelul, curiozitatea s-a ponderat, chiar şi rezistenţa la stress s-a diminuat, nu mai ai chef să rişti. Pentru ce? E atât de comod în propriul tău cunoscut. În spaţiul şi timpul tău. Nu ai surprize. Nu îţi creşte tensiunea. E comod. Cuminte. Odihnitor.
Dar necunoscutul există, şi va exista mereu, va fi dincolo de aria ta vizuală, de sunetele pe care le poţi auzi, de noţiunile pe care creierul tău le poate înţelege, dincolo de norii care acoperă cerul şi de valul care îţi mângâie picioarele. Dincolo de visele tale, de emoţiile deja trăite, dincolo de viaţă, şi mai ales, dincolo de moarte. Doar o “iluminare” te poate salva.

 

Cuvânt nespus

Plecat eşti tu din viaţa mea

Pierdută sunt şi eu în ea

Departe eşti de visul meu

Aproape nu-s in gândul tău.

 

Cuvânt nespus apasă greu

Gest neîmplinit costă mereu

Se uită totul intr-o zi

Când gândurile n-or mai fi.

 

E prea târziu, şi noapte este

Este iubire? Nu, nu este

Este dorinta, împlinire?

Nu, este doar o amăgire

 

Un vis, ce parcă a fost cândva

Un dor ce se prelinge-n stea

În steaua care nu răsare

În locul ei iubire moare.

 

Iubirea moare şi reînvie

Dulce simtire, calda, vie

Poeme triste din trecut

Revin, mereu, din nestiut.

Duzina de cuvinte – Noaptea

Noaptea, tarziu a-nceput

Luna-a uitat sa rasara.

De nicaieri insa,

Inimi mute au rasarit

Visatoare,

La fel ca stelele

Ce palesc apoi in lumina.

Gandurile,

Corabii triste esuate-n furtuna

Aluneca iar spre trecut.

Emotiile

Pline de ecouri adanci

Ca niste gaturi lungi de egrete

Pierdute sunt, nu au cuvant

Desi le este atat de sete

De-un raspuns.

Aceasta a fost duzina provocata de clubul PSI.