Iubirea

Curge iubirea blând din suflet

Se varsa peste anii toţi

Atinge floarea ce-nfloreşte

Deschide drumuri fara soţ

Si lin ca vantul ea pluteste

Alunecă peste campii si vai

Poate la tine poposeşte

Dacă in inima ta tu o vrei.

Ea curge trist sau curge vesel

Pe toate le cuprinde-n ea

Le-nvăluie si le atinge

Cu-aripa ei de catifea.

Ca soarele ce luminează

Cu raza lui orice ungher

Iubirea, da, ea te vegheaza

E-un inger coborat din cer.

Si va veni o zi in care

Iubirea ta o va-ntâlni

Si sufletele or sa se-atingă

In gand se vor inalnţui

Si chiar de-afara o sa ninga

Nimic, nicicand nu le va desparti.

Vii si pleci

Vii si pleci ca soarele de vara

Te doresc mereu langa sufletul meu

Ma uiti acolo pentru intaia oara

Eu te ascund in gandul meu.

 

Am fost odata noi doi impreuna

Visez infinit ca o sa mai fim iar

Mereu te astept, chiar si cand este luna

O luna albastra, parca data cu var.

 

Cuvintele tale ma mangaie in gand

Sufletul meu lumea intreaga o-ncape

Stele sa-ti lumineze drumul mai bland

Sa te aduca de mine apropape.

 

Dor dulce, dor trist, dor adanc ma cuprinde

Inima mea e o flacara-n cer

Prea plin de iubire in ea se aprinde

Nimic, niciodata nu vreau sa mai sper.

Despre durere

 

In general ma inteleg bine cu durerea, atunci cand apare. Ne toleram reciproc. Ne suportam. Nu iau niciodata analgezice sau calmante, doar astept sa treaca. Si de cele mai multe ori chiar trece. Mai devreme sau mai tarziu. Este vorba de durerea fizica. Dar mai e si durerea sufleteasca, durerea care arde inima si omoara speranta. Durerea care te face sa te simti greoi, imobil, durerea care nu te lasa sa te misti, sa vorbesti, sa mananci, care te roade pe interior, te macina, iti transforma sufletul in mii de fragmente disparate, care se amesteca intre ele, si te fac sa uiti cine esti cu adevarat. Cine ar trebui sa fii. Cine poti sa fii. Stii doar ca doare, doare teribil, si ai face orice sa opresti asta. Ai lua orice calmante numai sa-ti poata anestezia sufletul. Dar, din pacate nimic nu functioneaza. La mine cel putin. E genul de suferinta cu care nu am sa ma inteleg niciodata. E acea durere care face sa-mi curga lacrimi la cea mai fina atingere, care imi ravaseste sufletul, imi sfasie inima si ma rascoleste adanc. N-am intalnit-o de multe ori in viata, doar de doua ori, poate trei, dar a fost deajuns, poate chiar prea mult, poate mult prea mult. Si lasa urme. Asta e mai grav. Pare ca trece, dar e doar uitare. Uiti, dar nu inseamna ca a disparut din gandul tau, din inima ta. E acolo, pregatita sa iasa la iveala din nou, oricand, daca ii creezi conditiile necesare. Si se intampla sa i le creezi. Si doare din nou, poate mai stins, poate mai trist, mai melancolic. Poate ca suferinta in final te inobileaza, te transforma, te face sa evoluezi, sa fii mai intelept, dar cu ce pret… Merita oare? Poate ca nefericirea ne e data pentru a avea cu ce compara apoi fericirea, poate tristetea ne e data pentru a putea apoi sa apreciem mai mult bucuria, poate durerea ne e data pentru a sti ce e starea de bine, a ne bucura mai mult de ea si a o aprecia la justa ei valoare. Dar oare merita?
Ai grija, nu lasa durerea sa intre in viata ta.

Sufletul doare?

As vrea sa traiesc cuminte. Si cu minte. Fara exagerari, fara prea multa implicare, fara asa multe emotii. Fara lacrimi, e drept si fara prea multa bucurie. Ponderat.

As vrea sa pot face asta. Sa am multa pace si liniste in suflet. Sa ma automultumesc. Cu ce am, cu cat am, cu cat pot avea. In suflet si in gand. Sa nu vreau mereu mai mult. Mai multa dragoste, mai multa emotie, mai multa traire. De fapt nu neaparat sa vreau mai mult. Ci doar sa le vreau. Si tot e prea mult. De ce trebuie neaparat sa iubesc? Pentru ca simt ca altfel e doar timp pierdut? Pentru ca eu cred ca altfel e o viata pierduta? Numai pentru atat? Da, sa nu iubesti din tot sufletul, sa nu suferi din prea multa iubire, sa nu te doara inima de bucurie sau de tristete, e o mare pierdere.

De multe ori ma intreb, cat de mare e sufletul unui om? Unde incap in el atatea emotii, atatea trairi, atata iubire si atat suferinta? E drept ca sunt momente cand simt ca e prea mult, si mai da pe dinafara, deobicei surplusul se transforma in lacrimi, iar sarea din ele e esenta. Cand nu simti, cand nu respiri iubire, probabail ca sufletul e gol, si se strange, se limiteaza. Nu-l hranesti cu dragoste si trairi autentice, slabeste, e palid si trist. Dar linistit. Nu e zbucium in el, nu e mistuit de dorinte, de pasiuni ravasitoare. E doar liniste.

Nu stiu cum ar trebui sa fie. Daca as putea alege, as alege oare linistea cea cu minte, sau pasiunea nebuna?  Voi, dragii mei, ce ati alege?

…sufletul nu doare, numai se strange, se apropie de nesimtire…

Marin Preda