Tag: trista

Cateodata imi place sa fiu trista. Nu suparata, nu mahnita, ci doar trista. Fara un motiv foarte concret. Poate doar o neimplinire de moment, o lipsa a cuiva drag, o penurie de bucurie.

Imi place tristetea pentru ca e mai profunda decat bucuria. Bucuria e deobicei foarte intensa, dar atat de trecatoare, si parca ceva mai superficiala. Tristetea insa, provoaca adanci reverberatii in sufletul meu, ma rascoleste mai mult, doare putin, dar bland si protector, arde stins dar fara sa lase urme. Sufletul meu are nevoie si de ea. Poate asa, prin comparatie, va aprecia si mai mult fericirea ce-i urmeaza. Nu o doresc, nu o caut, dar daca vine o accept si incerc sa storc ce e bun din ea. Trairea in sine.

De cele mai multe ori sunt trista cand imi este dor. Dor de o imbratisare de exemplu. Pentru ca dorul vine din iubire. Deci si tristetea e tot apanajul iubirii. Atunci de ce nu ar fi buna si ea? Daca tot iubirea o produce? Tot ce vine din iubire e frumos si merita trait.

Si singuratatea ma face sa fiu trista de multe ori. Daca dureaza mai mult. Prima zi de singuratate e chiar benefica. Si a doua e ok. Dar dupa aia vine tristetea sa-mi tina companie. Si intradevar, nu ma lasa sa ma plictisesc. Ma face sa astept, sa doresc, sa visez, sa sper, sa scriu.

Exista oare un punct de echilibru intre tristete si veselie? Un punct in care sa te situezi chiar la mijloc, sa nu fii nici vesel nici trist? Sa nu fii nici intr-un fel? Poate exista, dar nu e de mine. Suna a ceva gol, a lipsa de orice emotie, de orice traire. Decat asa prefer sa fiu trista. Si chiar imi place.