Mă dor…

femeia-din-padure[1]

Mă dor tălpile de când am păşit printre stele

M-au ars ochii prea trişti ce priveau înspre ele

Sufletul însă tresaltă pe muzica lor îngerească

Se umple cu toate visele pruncilor, ca să-i ocrotească.

 

Mă doare inima uitată cândva peste dealuri

Înconjurat de păduri îmi e sângele verde pe maluri

Sufletul însă se înalţă peste trista câmpie

Pe piscuri de munte miroase iar a veşnicie.

 

Mă dor braţele întinse spre a ta îmbrăţişare

Mă contopesc cu ea, în visul ce nicicând nu moare

Sufletul însă speranţa din nou o trădează

Nu vrea să trăiască durerea, iubirea o înmormântează.

 

Tristete


Cateodata imi place sa fiu trista. Nu suparata, nu mahnita, ci doar trista. Fara un motiv foarte concret. Poate doar o neimplinire de moment, o lipsa a cuiva drag, o penurie de bucurie.

Imi place tristetea pentru ca e mai profunda decat bucuria. Bucuria e deobicei foarte intensa, dar atat de trecatoare, si parca ceva mai superficiala. Tristetea insa, provoaca adanci reverberatii in sufletul meu, ma rascoleste mai mult, doare putin, dar bland si protector, arde stins dar fara sa lase urme. Sufletul meu are nevoie si de ea. Poate asa, prin comparatie, va aprecia si mai mult fericirea ce-i urmeaza. Nu o doresc, nu o caut, dar daca vine o accept si incerc sa storc ce e bun din ea. Trairea in sine.

De cele mai multe ori sunt trista cand imi este dor. Dor de o imbratisare de exemplu. Pentru ca dorul vine din iubire. Deci si tristetea e tot apanajul iubirii. Atunci de ce nu ar fi buna si ea? Daca tot iubirea o produce? Tot ce vine din iubire e frumos si merita trait.

Si singuratatea ma face sa fiu trista de multe ori. Daca dureaza mai mult. Prima zi de singuratate e chiar benefica. Si a doua e ok. Dar dupa aia vine tristetea sa-mi tina companie. Si intradevar, nu ma lasa sa ma plictisesc. Ma face sa astept, sa doresc, sa visez, sa sper, sa scriu.

Exista oare un punct de echilibru intre tristete si veselie? Un punct in care sa te situezi chiar la mijloc, sa nu fii nici vesel nici trist? Sa nu fii nici intr-un fel? Poate exista, dar nu e de mine. Suna a ceva gol, a lipsa de orice emotie, de orice traire. Decat asa prefer sa fiu trista. Si chiar imi place.

La mine-n gand

Sarutul tau este la mine-n gand

Ma infioara, nu m-as satura de el nicicand

In gand doresc imbratisarea ta senina

Care ma strange, ma cuprinde, ma alina.

Privirea ta este la mine-n gand

M-atinge, ma saruta, rand pe rand

Adancul ochilor ma duce in alt vis

Un vis de fericire nepromis.

Fiinta ta este la mine-n gand

Imi umple poezia rand cu rand

Dorul de tine vrea sa fie spus

In soapte la ureche mai presus.

Oare ce este acum la tine-n gand?

Te vezi pe drumuri repezi alergand?

Sau ma visezi prea trista surazand

Si vrei sa ma alungi cantand?

Promisiune

As vrea sa te vad atunci cand ploua

Cand inima mea e ca iarba sub roua

O doare si spera si simte si plange

Oricate lacrimi nu i-ar ajunge.

 

As vrea sa te vad iar cand e soare

Cand luna e alba si rece,  si moare

As vrea sa te privesc cu inima mea trista

Sa iti vad sufletul la mine in batista

Si sa pluteasca printre lacrimi stinse

Sa umple toate-acele doruri necuprinse.

 

As vrea sa te mai vad si cand sunt norii grei

Fericirea mea inapoi sa n-o mai iei

Sa ramana pururi in suflet la tine

N-o sa ti-o cer, promit, nici azi nici maine.