Balada timpului prescris

timp oprit

M-am oprit pentru o clipă

Mi-am pus timpul în rucsac

Cu gândul să-l iau cu mine

(Gând nebun şi gând posac)

Să îl car o viaţă-n spate

Chiar şi două dac-o fi

Să mă nasc încă o dată

Înainte de-a muri.

Şi cu timpul, el, rucsacul

Tot mai greu a devenit

Deşi m-am oprit adesea

Şi din el am cheltuit.

Mai scoteam câte o clipă

Să o dau pe întrebări

Mai făceam chiar și risipă

De secunde-îmbrățișări.

Treceam orele cu bacul

Peste râuri de iubiri

De umpleam cu lacrimi sacul

Transformate-n amintiri.

Dar în loc să fie moale

Şi uşor timpul rămas

El mă apăsa pe umeri

Şi la fiecare pas

Mă scufundam în nisipul

Ţărmului nevinovat

Întrebându-ma de-i timpul

Să renunţ a mai căra

Iubirea ce dă să moară

Ca într-un destin nescris

Clipa să-mi fie uşoară

Timpul astăzi l-am prescris.

Doar scrum

body31

Secundele se-mpovărează

Cu albe, diafane străluciri

Şi amintirile vibrează

În note de tăcute nostalgii.

 

Le simt cum trec pe lângă mine

Şi mă ating cu-un colţ de cer

În fiecare mor destine

În care dintre ele să mai sper?

 

S-au adunat prea multe-n urmă

Sunt prea puţine-n acel viitor

În care visele încet se curmă

Pe care s-o mai chem în ajutor?

 

Aş face un covor din ele

Să ţi-l aştern în cale pe un drum

De care ai uitat, era spre stele

Pavat cu clipele ce-au ars. Doar scrum.

Necunoscutul

ca. 2001

Te asaltează brusc într-o zi. Te uimeşte, te impresionează. Nu-l înţelegi deloc, sau nu pe deaîntregul. Ai vrea să-l pătrunzi, să-i studiezi profunzimile, dar nu ştii de unde să-l apuci, de ce să te agăţi pentru a-ţi reuşi înaintarea. Da, e el, necunoscutul. Câteodată te priveşte lung de dincolo de fereastră, de undeva din depăratare, altădată te cheamă chiar din tine, e în piesele tale componente, luate separat sau împreună, ca un angrenaj, sau în componentele mai delicate, mai subtile, pe care uneori le percepi vibrând iar alteori te întrebi dacă există.

Vine din trecut, pentru că şi acolo este o doză bună de necunoscut. De neînţeles, de nerăspuns. Şi se îndreaptă cu viteza unui atlet bine antrenat fix spre viitor. Ce este un viitor? Unde este el? Când? Despre cum nu are rost să mai întreb. De ce ar merge lucrurile firesc, pe un făgaş cunoscut şi aşteptat, când e atâta necunoscut care trebuie să se manifeste… Aşa cum binele şi răul trebuie să coexiste, să se împletească, la fel, cunoscutul şi necunoscutul, ştiutul şi neştiutul, înţelesul şi neînţelesul, liniştitorul şi înnebunitorul trebuie să aibă un rol egal. Iar atracţia necunoscutului poate fi comparată, cu oarecare rezerve e drept, cu atracţia răului. Te tentează, te atrage, te cheamă spre el, ai vrea să-l tatonezi, să-l pipăi, să-l simţi, să afli din ce material nepământesc e făcut. Chiar dacă pericolul pândeşte după acel colţ. Rişti. E palpitant, vrei să încerci, să AFLI. Şi cu fiecare pas făcut, cu fiecare colţ cucerit, sunt altele, mai neştiute, mai ascunse, mai tentante. Dar la un moment dat spui STOP. Te-ai maturizat, ai depăşit nivelul, curiozitatea s-a ponderat, chiar şi rezistenţa la stress s-a diminuat, nu mai ai chef să rişti. Pentru ce? E atât de comod în propriul tău cunoscut. În spaţiul şi timpul tău. Nu ai surprize. Nu îţi creşte tensiunea. E comod. Cuminte. Odihnitor.
Dar necunoscutul există, şi va exista mereu, va fi dincolo de aria ta vizuală, de sunetele pe care le poţi auzi, de noţiunile pe care creierul tău le poate înţelege, dincolo de norii care acoperă cerul şi de valul care îţi mângâie picioarele. Dincolo de visele tale, de emoţiile deja trăite, dincolo de viaţă, şi mai ales, dincolo de moarte. Doar o “iluminare” te poate salva.